Despre BAC, partea a II-a: Un sistem irațional și umflat cu pompa*

Trebuie să recunosc că gândesc puțin altfel de când citesc cărțile lui Tim Harford. Tipul e un economist foarte bine ancorat în realitate, care caută să explice logica și raționalitatea oamenilor în diverse ipostaze din viața reală. El explică despre profit, care, în context, nu înseamnă profit monetar în mod obligatoriu, ci o serie de factori ce influențează deciziile oamenilor. În ceea ce urmează, mă voi lega mai puțin de bacalaureat (mai mult simptomatic) și voi încerca să propun niște modele raționale pentru sistemul educațional, toate aceste cugetări profunde ale mele izvorând din propunerea unei cunoștiințe, “la o bere”.

Dar, inevitabil, totul pornește de la Bac. Ideea era după cum urmează: dacă atât de puțini oameni trec bacul și există atât de multe locuri acreditate la facultate, atunci inevitabil locurile la facultate se umplu cu... să nu le spunem idioți... locurile se umplu de oameni cu pregătire intelectuală și educațională slabă. Aceiași oameni trec cu chiu cu vai de facultate, având mai mult sau mai puțin 5 pe linie, toți dați prin restanțe și milă din categoria “l-oi trece și pe ăsta/asta, ce-oi face cu el/a?” (vezi și partea I, despre corectitudinea în evaluare). Până aici nicio surpriză. Însă punctul de divergență a fost discuția despre cum statul vrea să interzică acordarea titlurilor după terminarea facultății, adică să facă masteratul semi-obligatoriu. Pe principiul că din facultate se iese doar subinginer sau ajutor programator, ucenic veterinar etc. Motivația acestei decizii ar fi, de altfel, faptul că oamenii descriși mai devreme, cei care o lălăie prin facultate, ar fi pregătiți mai bine dacă ar face și cei doi ani în plus. Or, aici a intervenit punctul de divergență.

În primul rând că așa cum poți lălăi prin facultate 3 ani sau 4, așa poți lălăi și 5 sau 6. (Vă rog, ignorați uzul frecvent al verbului a lălăi. Ar trebui să fie ceva puțin mai răutăcios, dar ținând cont că îmi citește și mama blogul, asta e cea mai apropiată interpretare fonetică și semantică a acțiunii făcute de oamenii ăștia prin facultate). Doi ani în plus, fără schimbări la calitatea și controlul educației, sunt absolut degeaba și în niciun caz nu vor produce absolvenți mai bine pregătiți.

Apoi, hai să privim lucrurile din punctul meu de vedere, ăla libertarian, de care tot vă povestesc. Ăla care spune că statul nu are ce căuta să încerce să îndrepte lucruri care se pot îndrepta mai bine prin sistemul însuși. Pentru asta, să luăm un exemplu economic, unul aproape de casă: programatorii. Să zicem că Gigel a văzut că programatorii nu o duc rău, că, cel puțin în Cluj, programatorii buni sunt plătiți bine, au program flexibil, beneficii etc. Gigel se va orienta spre o facultate care îl pregătește să devină programator. Cu cât competiția e mai mare între firme pentru captarea absolvenților cei mai buni ai facultăților de informatică, cu atât pariul lui Gigel e mai greu, pentru că trebuie să parieze pe cea mai bună facultate și să termine printre primii. Așadar, cu cât e mai mare competiția între firme, cu cât e mai riguroasă selecția în cadrul firmelor, cu atât competiția între facultăți va fi mai mare. De asemenea, Gigel va lua în considerare un loc la taxă doar în cazul în care beneficiul final e destul de mare, adică facultatea îl va pregăti îndeajuns pentru postul de super-programator la o super-firmă. Dacă slujba de programator nu e destul de atractivă, Gigel nu are niciun motiv să plătească 3-4 ani degeaba. Așadar, cu asta am împușcat următorii iepuri metaforici: Datorită unei concurențe bune pe piață și a unei selecții riguroase a angajaților, proprie firmei, fără apariția unor legi care “să repare sistemul”, studenții/elevii sunt motivați să învețe, facultățile oferă un număr de locuri adjustat la cerința pieței, iar firmele au oameni pregătiți care propagă mai tare dezvoltarea pieței.

Să nu uităm, de asemenea, că și statul poate fi o firmă în anumite cazuri... și de aici se trage buba mai mare. Statul nu asigură o selecție riguroasă sau beneficii atractive în unele domenii, precum medicina sau învățământul, ceea ce duce la scăderea numărului de studenți și profesioniști. A se vedea, de exemplu, salariile mizere de la stat (exceptând cazul în care ești șef, și din câte știu nu este nicio facultate care te pregătește expres pentru asta), sau selecția penibilă a profesorilor titulari, care nu sunt în stare să ia un 5 amărât la examen, dar ei vor să îndrume viitoarea generație.


Închei prin a spune că Gigel nu e neapărat un viitor programator. Poate fi un viitor medic, caz în care el pariază pe satisfacția profesională, cunoștiințele proprii și dorința de a salva vieți, mai mult decât pe beneficiile financiare imediate. Situația e aceeași, pentru că pariul e identic, se schimbă doar “moneda de schimb” a mizei. Gigel poate fi orice. Dar e important să poată fi ceea ce i se potrivește cel mai bine. Pentru asta, un NU hotărât legilor de îndreptare care mănâncă anii tinerilor degeaba**. Mai bine s-ar crea condițiile pentru o piață competitivă. Dar e greu, pentru că nici guvernanții noștrii, dragii de ei, nu par să fure rațional din punct de vedere economic. Dar despre asta vom vorbi altădată.

* "umflat cu pompa" e românismul meu aproximativ pentru englezescul bloated
** a nu se înțelege că masteratul e o pierdere de vreme, însă putem recunoaște că nu este potrivit pentru oricine și în niciun caz nu ar trebui să devină obligatoriu la angajare