Opera "Carmen" în Piața Unirii - totuși, se poate!

Mi-e greu să exprim în cuvinte ceea ce am văzut aseară în Piața Unirii, la evenimentul organizat de Opera Națională Română din Cluj-Napoca, prin care cei de la operă au reușit să aducă actul artistic atât de aproape de clujenii de rând... Opera "Carmen" e tragică la final, dar nu am plâns niciodată, până ieri. Și, din suita sentimentelor și gândurilor care mă treceau atunci încerc să vă explic ce m-a atins cel mai mult.

În primul rând, piesa. Am văzut două versiuni ale acestei piese la Opera Națională, cu două distribuții diferite: Iulia Merca - Lopez? - Horațiu Ruști și Liza Kadelnik - Cristian Mogoșan - Martin Fulop. Mi-au plăcut la nebunie amândouă, în feluri diferite. Am downloadat celebra reprezentație cu Elina Garanca, Roberto Alagna și Teddy Tahu Rhodes, am ascultat opera întreagă și arii disparate pe YouTube, ajungând la concluzia că Anna Caterina Antonacci e perfectă în rolul principal, că aveau decoruri drăguțe și pe vremea când era Placido Domingo tânăr, că lui Dmitri Hvorostovsky îi place să intre în scenă dramatic, chiar și la recitaluri, că Agnes Baltsa avea o voce fenomenală și că "Seguidilla" e perfectă ca ringtone la telefon... în fine, ca să nu vă plictisesc, "Carmen" e un gateway drug perfect spre alte piese, pentru că are de toate: sex, violență, decădere/nebunie, toate pe un ritm alert și pe muzică bună. "Carmen" a fost ceea ce m-a readus în această lume.

În al doilea rând, reprezentația. Piesa a fost bine jucată, bine cântată, spectaculos pusă în scenă, iar miile de oameni veniți acolo au demonstrat asta. Iulia Merca a fost o Carmen grozavă, ca dovadă am auzit în jurul meu de multe ori exclamația "Da, așa trebuie să fie!". Seducătoare dar nu pornografică, încrezătoare în sine, zeflemitoare față de admiratorii ei. Cristian Mogoșan m-a făcut să îmi amintesc de un documentar interesant despre tenori, în care rolul lui Don Jose era explicat ca fiind dificil tocmai datorită tranziției treptate de la normalitate și moralitate, la nebunia totală indusă de Carmen și de viața de bandit a personajului, turbat de-a dreptul spre final. Cât despre Zoltan Nagy în rolul lui Escamillo cred că nici nu mai e cazul să spun cât de mult mi-a plăcut aria toreadorului, pentru că 80% din spectatorii de sex feminin cred că sunt acum fane ale coridei. Tânăr, frumos și cu o voce pe măsură. Fun fact: baritonul e tipul meu preferat de voce, deci e posibil ca aici să fiu puțin subiectivă.

În al treilea rând, senzația de "uite că se poate!". V-am mai spus deja cât am cutreierat YouTube și Vimeo pentru scene și recitaluri din diverse opere. Și mereu mă încerca același sentiment de tristețe. A început când am văzut pentru prima oară filmat publicul de la un concert Domingo/Villazon/Netrebko, la un duet al celor doi tenori, tot dintr-o operă a lui Bizet - "Pescarii de Perle". Era un stadion întreg de oameni vrăjiți. Un stadion întreg de oameni care s-au strâns pentru a vedea staruri de talie mondială ale operei și pentru a fi încântați de vocile lor expresive și de poveștile ariilor. La noi niciodată nu am văzut ceva asemănător, de aceea urmăream orice clip de pe Internet cu o strângere de inimă. Aseară, când au dat artificiile, am plâns. Am plâns de fericirea de a vedea că mii de oameni s-au strâns aici, la mine acasă, în orășelul ăsta în care suntem obișnuiți să spunem "Ce țară nașpa, aici nu se apreciază cultura!". Aseară a fost altfel. Aseară s-a celebrat cultura, muzica bună și actul artistic. Se poate. Se poate și la noi. Bravo, Opera Națională Română Cluj-Napoca!


Olé!