Țiganul de la casa omului

Spuneți-le “rromi”, dacă nu vă place “țigani”. Oricum ar fi, probabil că vă gândiți la specia aia de țigan murdar și hoț care v-ar da și în cap pentru câțiva lei, pe care să îi bea înainte să meargă acasă să își bată nevasta. În curtea mea este o clădire în care stau doar ei, țiganii, vreo 3-4 generații. Doamnele ofuscate din curtea de blocuri, o serie de femei care, în marea majoritate, nu au pus mâna la lucru aproape niciodată dar au pretenții înalte de “doamne de societate”, nu îi suportă. Pentru ele să stai în apropierea unui țigan este denigrant, omul respectiv nu merită nici măcar un “bună ziua” scârbit. Acum vreo câțiva ani, am salutat-o pe cea mai bătrână țigancă, bunica celor 4 generații, de față cu o doamnă din bloc. Ea s-a uitat siderată la mine și m-a întrebat “Vai, dar tu vorbești cu ăștia?”

Fast forward până la evenimentul de azi-noapte. Eram pe drum acasă dinspre sală când vecinii mei din bloc și din curte au auzit un zgomot puternic, ca de explozie, urmat de un susur continuu. Să fie gazul? Să fie din bloc de undeva? Ajungând peste vreo 5-10 minute și nefiind prezentă la începutul agitației, am ignorat grupul de oameni strânși în curte și am pornit spre apartamentul meu, unde aveam de gând să petrec o seară relaxantă. Să dorm, sau să îmi fac ceva ușor de mâncare și să mă așez la vreun serial... În fine, planurile mele au fost imediat invalidate de faptul că apartamentul meu arăta ca Veneția într-o zi ușor mai secetoasă. Am intrat în baie. Mi se spărsese conducta principală de apă (sunetul de explozie la presiune), apoi a început să arunce apă cu putere în perete (susurul) și implicit să curgă pe la mine prin casă.

Am fugit repede la doamna președintă de bloc (acum fostă președintă) să îmi dea cheile de la pivniță, de unde se închide apa. Mi-a aruncat un “dar eu nu mai sunt președintă...”, soțul ei aprobând și completând cu “sun-o pe administratoare. [soția mea] nu se mai bagă, ea nu mai e președintă. Descurcă-te”. După insistențe, primesc și cheile de la pivniță și închidem apa, asta în timp ce singurii care au pus mâna să mă ajute la strâns covoare și scurs apa au fost nimeni alții decât vecinii mei țigani. Ah nu, să nu credeți că doar ei știau, pentru că am avut destui curioși care s-au retras odată ce au fost satisfăcuți cu imaginile inundației de la mine din casă. Două dintre vecinele din “casa veche” de țigani m-au ajutat să îmi întind covoarele mari și grele pe balcon, să măturăm apa spre canalizare și, cireașa de pe tort, mi-au și chemat instalator.

La 11 noaptea, instalatorul (dada, ați ghicit, țigan și el) a venit, a vorbit cu tata, a mers după materiale la unul care dormea și el ca oamenii la ora aia (sau cel puțin era în pijama), după care mi-a înlocuit țeava, pentru că, deși am închis robinetul principal, închiderea e proastă și încă mai curgea apă. Dacă o lăsam până a doua zi, nu numai că ar fi plătit întreg blocul apă de li s-ar fi încrețit în portofel banii de pensie, dar poate s-ar mai fi și infiltrat la magazinele de jos, de la parter. Ideea e că, totuși, la ora înaintată, omul a rezolvat o urgență. Femeia care l-a chemat a făcut pe dracu-n patru și cumva, cum a putut, a ajutat un om căruia nu-i datora nimic.

Îi respectam pe țiganii din curte și înainte. Dar seara trecută, văzând că toți curioșii blocului nu ridică măcar un deget, ba chiar unii mai îmi pun și piedici, în timp ce țiganii pe care atâția vecini îi disprețuiesc sunt cei care mă ajută, mai ales că și ei aveau problemele lor (după bunica lor venise salvarea noaptea trecută, iar ziua următoare nu a fost mult mai bine ca sănătate)... au tot respectul meu. Așa țigani să tot ai la casa omului.