Gina

Probabil că m-aţi auzit de atâtea ori pomenind-o pe Gina în diverse contexte, încât vă întrebaţi deja despre cine e vorba. Are o vârstă respectabilă, e voluminoasă şi pe alocuri brăzdată de riduri şi julituri, dar nu aş schimba-o niciodată pentru una mai tânără şi mai intactă. Asta pentru că Gina e unul dintre lucrurile cele mai dragi mie şi în jurul cărora petrec timp preţios, atât calitativ cât şi cantitativ.

Gina e cuptorul meu de pe vremea lui Pazvante, făcut la Metalica Oradea, care, contrar sonorităţii, nu e o subsidiară muzicală, ci mai degrabă o entitate ex-Ceauşistă. Bineînţeles că, în zilele bune, Gina e smoking hot, fierbinte, îţi muşti buzele de poftă în preajma ei, te dezlegi la gulerul cămăşii şi la cureaua de la pantaloni. Asta pentru că bunătăţile Ginei sunt prăjituri, torturi, american pies, fursecuri, foietaje, rulade, grătare bine marinate, bruschete, pizza rolls... o feerie de unt ce sfârâie, de creme dulci şi de calorii decadente şi diabolice, dar delicioase.

Îmi place foarte mult să gătesc, mai ales când văd că oamenii consumă cu mare plăcere produsele finite. Îmi place să ştiu trucuri (cum se amestecă bezeaua în gălbenuşele cu ciocolată ca să se umfle tortul, ce temperatură trebuie să aibă laptele ca să fie pufoase gogoşile, cum se rulează aluatul pe sucitor ca să stea drept în tava de tartă etc.) şi să văd că, din lucruri de bază ca făina, ouăle şi zahărul, iese ceva cu totul şi cu totul deosebit. Dar, dincolo de asta, îmi place să mă joc cu Gina la diverse experimente. Sunt perfect conştientă că, într-o zi, va fi irecuperabilă şi va trebui să o înlocuiesc cu un cuptor performant, cu siguranţă la aprindere, cu grilaje uniforme, curate şi produse de firme nemţeşti... dar ştiu şi că atunci când va veni acea vreme, voi ofta după ea. Gina mea, cea aproape imposibil de aprins pentru cei neiniţiaţi, cea veche şi julită, cea atât de fidelă mie.

Matematică

Aveam demult în gând să scriu despre matematică. În primul rând pentru că am purtat discuţia cu mai multe persoane şi doream să o văd finalizată ca text, iar, în al doilea rând, pentru că nu vreau să tratez numai subiecte uşurele, cu ţoape televizate şi reviste de femei. Am să încep prin a spune că îmi place matematica, deşi nu sunt atât de bună la matematici (probabil pentru că femeile au şi o gândire mult prea alambicată şi complicativă ca să poată să se descurce prin meandrele de nivel superior ale domeniului). Îmi place pentru că e o provocare, pentru că are frumuseţe inerentă şi pentru că e, prin excelenţă, abstracţiune.

Printre rezoluţiile mele de "după sesiune", laolaltă cu a învăţa să deschid un lacăt cu agrafe de păr şi a face exerciţii de cardio cu coarda (nu ştiu sări coarda calumea deşi am o vârstă), mi-am propus să citesc câteva dintre discursurile lui Dijkstra, cunoscut colegilor mei prin algoritmul lui Dijkstra de la grafuri. Ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost claritatea prin care omul se ştia exprima. Discursul lui are aceeaşi fluiditate şi ordine pe care o are şi scrisul lui, i.e. dacă veţi avea curiozitatea să citiţi câteva din scrierile lui, le veţi găsi probabil în formatul original de manuscris. Revenind, apreciez foarte mult pasiunea oamenilor pentru ceea ce fac. În cazul lui Dijkstra, îţi poţi da seama instantaneu că destinul lui era să iubească abstracţiunea. Parcă fiecare alineat despre nou, despre abstract, despre matematic, străluceşte de pasiunea depusă în el.

Una dintre ideile care mi s-au părut foarte interesante a fost modul în care matematica e percepută ca limbaj static (matematica nu e ştiinţă, ci limbaj — tocmai de aceea nu există Premiu Nobel pentru matematică) şi fără prea mare posibilitate de evoluţie. Mai exact, era vorba despre o analogie între atletism, unde, oricât s-ar cheltui pe antrenamente şi echipament, nu se va întâmpla niciodată ca un om să alerge suta de metri în 5 secunde, şi matematică, unde capacitatea cognitivă şi intelectuală umană împiedică evoluţia domeniului. Argumentul (după părerea mea, superb) al lui Dijkstra a fost acela că, folosind aceeaşi analogie, omul a construit maşini, avioane, trenuri care pot "alerga", conduse fiind de oameni, suta de metri în 5 secunde. În mod analog, folosirea calculatoarelor ar ajuta la dezvoltarea matematicii, folosind capacitatea enormă de calcul ca un instrument de lucru, iar creativitatea umană ar fi aceea care ar depăşi limitele matematicii, pentru a o extinde, generaliza şi îmbogăţi. Nu am să insist cu privire la alte concepte discutate, în schimb am să vă las un link la sfârşitul postării, de unde să citiţi mai multe, în cazul în care vă interesează.

În fine, ţin să menţionez că unul dintre gesturile mele preferate e să scriu QED. Întotdeauna am considerat că acel QED de la sfârşitul unei demonstraţii trebuie scris cu patos, cu satisfacţie, cu orgoliu şi cu siguranţă. Ca o paranteză, semnătura lui John Hancock de pe Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite este atât de mare, de flamboiantă şi de caligrafică, încât, în SUA, "un John Hancock" înseamnă o semnătură mare, clară, şi apăsată. Ei bine, aşa scriu eu QED atunci când îl simt cu adevărat.

Mă bucur că, de la facultate încoace, nu mai e considerat anormal sau tipic tocilar să am pasiuni puternice pentru domeniul de studiu. Sau mai degrabă... nu îmi prea pasă dacă sunt o tocilară.

Pentru mai multe manuscrise şi discursuri ale lui Dijkstra, un click aici, iar manuscrisul citat mai sus este aici.

Despre somn

Nu aveţi câteodată impresia că am putea realiza atât de multe dacă nu ar trebui să ne petrecem o treime din zi dormind? Uneori mi-e efectiv frică să mă culc, pentru că ştiu că, în starea aceea vulnerabilă şi ineficientă, voi pierde momente din viaţă.

Şi, pe lângă toate astea, sunt multe lucruri care trebuie făcute, sunt multe lucruri pe care pot şi îmi place să le fac. Am 20 de ani şi energie cât încape. Energie pe care trebuie să o folosesc cumva, să o văd materializată, pentru că altfel mă apucă temerile că peste 20-30 de ani îmi va părea rău că am dormit acum, că am fost statică acum, că am pierdut vreme preţioasă. Va fi destul timp de stat la orizontală cu ochii închişi, atât pentru mine, cât şi pentru toţi noi ăştia ce facem umbră pământului. Aşa că niciodată, niciodată, nu lăsaţi lucrurile pe mai târziu.

Învăţaţi, munciţi, scrieţi, desenaţi, alergaţi, ieşiţi în oraş, faceţi totul cu pasiune... Stoarceţi fiecare picătură de fericire din momentele fericite, fiecare lacrimă din momentele triste şi niciodată, dar niciodată, nu trăiţi în gri. Trăiţi în alb şi în negru, dar niciodată în gri. Eu sunt fericită.

Hit

Ştiţi remixul de la Smiley cu un crizat care spune la fiecare zece secunde "You know the hit man!" ? Ăla care a dat drumul pe radio la abominaţia aia... merită bătut cu lanţul.

Necst top modăl

Din click în click pe vastul Internet, am ajuns la un video de la emisiunea Next Top Model în care, după orice logică disponibilă publicului larg, ar trebui să fie plin de fete frumoase şi/sau reamarcabile în moduri unice. Ei bine, surprinzător sau nu, aproape toate sunt nişte ţoape. Nu mă miră că au adus-o pe Bianca Drăguşanu să bage de seamă şi să le dea sfaturi, ea chiar are oareşce prezenţă scenică pe lângă ele.



Nu sunt absurdă. Dimpotrivă, consider că fac parte dintre puţinele fiinţe de gen feminin care nu invidizaă sau înjură alte exemplare mai reuşite decât mine. Pot aprecia frumuseţea feminină şi cunosc fete pe care le-aş include oricând în categoria "mai frumoase decât mine" sau "mai frumoase decât media". Dar, să revenim la Next Top Models. Majoritatea posedă o pereche de picioare de forma unor operatori ce determină prioritatea aritmetică, cunoscuţi sub numele de paranteze. Şi dacă tot le au, preferă să le şi fluture ca un Pinocchio beat. Efectul obţinut pe tocuri e demenţial, ai senzaţia că gagicile se vor deşira şi împrăştia prin toată camera. Cu mici excepţii, au feţe absolut comune şi neexpresive, eventual cu o mică tentă de piţipoancă solarizată. Unele sunt de-a dreptul strâmbe. Mai strâmbe ca mine, care am dat cu capul de o masă de ping-pong. Una e remarcabilă (în mod negativ), prin faptul că are o pereche de sâni dispuşi pe lateral (i.e. tipul ''sâni cu autostradă între ei") şi care sunt orientaţi mai ceva ca doi vectori nebunatici prin spaţiu sau ochii unui binecunoscut politician. Bineînţeles că nu putea să pună un sutien, o bluză, un cort sau altceva peste ei, până când a trebuit să-i spună Botezatu să se îmbrace.

Şi, ca să pună capac la toate, mai sunt şi fiţoase, arogante şi autodeclarat-importante (a se vedea specialista în "feişăn" - pronunţat chiar aşa, de mai multe ori!), că-ţi vine să le dai două palme şi să le spui, vorba domnului Ivan: "Eşti pe lângă. Revino-ţi."

Powerpointuri urâte şi diacritice

Citeam la denisuca un articol despre uzul diacriticelor şi mi-am amintit că aveam o idee de postare vag legată de subiect. Mai exact, ideea ar fi fost că nu trebuie făcute sacrificii tehnice de dragul stilului. Precis aţi văzut şi voi nenumărate felicitări, invitaţii reclame, broşuri, bannere, prezentări şi câte şi mai câte care, din dorinţa de a arăta cât mai bine aleg fonturi elaborate (mă refer aici mai ales la cele de tip handwriting) care nu au diacritice disponibile. Şi atunci ce fac ei? În loc să schimbe fontul pe unul complet cu toate semnele, indiferent de numărul de căciuliţe, virguliţe sau accente necesare, lasă textul fără diacritice.

Sau celălalt caz, când, deşi fontul permite utilizarea diacriticelor, textul e lăsat aiurea fără diacritice. În primul rând, mi se pare o lipsă de respect faţă de mine, care sunt receptorul textului, să mă facă să mă chinui să dezleg mici mistere precum diferenţa dintre pături şi paturi, sau între puţea şi putea. Nu e aşa greu. Nici eu nu m-am născut cu tastatura în română legată de mână, mă obişnuisem deja să scriu fără diacritice când am ajuns la vârsta la care am făcut schimbarea pe scris corect. Şi n-am murit. Da, pe messenger nu scriu cu diacritice pentru că mă încurcă la emoticoane, dar în rest, mă strădui, pe cât posibil, să folosesc modul corect de a scrie, modul care nu naşte confuzii şi care ar trebui folosit de toată lumea, în mediul online şi nu numai.

Ceea ce mă aduce la viaţa reală şi la celălalt subiect, care e, după cum ziceam, vag legat, şi anume prezentările PowerPoint. Citisem undeva o comparaţie foarte reuşită: "Prezentările PowerPoint sunt ca şi copiii tăi. Oricât ţi s-ar spune că sunt urâţi, vei considera că sunt cei mai frumoşi in lume" Din păcate, prea mult se fac sacrificii de dragul stilului, de dragul unei teme sau al unui set de culori ce plac autorului, de multe ori în detrimentul lizibilităţii.

• O prezentare PowerPoint trebuie să aibă un design potrivit situaţiei, de cele mai multe ori aceasta însemnând un design curat, simplistic, în culori pastelate, care să accentueze textul şi imaginile.
• Ţineţi cont că, în general, sunteţi la lampa unui proiector. Aveţi grijă la contraste, să se vadă şi la lumină care schimbă puţin nuanţele. Scrieţi cu o culoare închisă peste un fundal deschis şi nu ar trebui să aveţi probleme.
• Uniformitatea între slideuri este o idee foarte bună. Nu schimbaţi designul în mijlocul prezentării. Maxim ce se poate face este câte un slide de titlu al secţiunii, care să difere, dar să păstreze elemente din designul aplicat în general, i.e. poate să fie de o culoare puţin mai închisă, sau să aibă o dungă pe lateral, etc.
• De asemenea, slideurile nu trebuie încărcate cu text. Ideile principale trebuie puse pe slide, iar vorbitorul se descurcă pe marginea ideilor respective (eventual ajutându-se de un al doilea calculator, o foaie în mână sau alte trucuri care îi trec prin minte). Enumeraţiile lungi care sunt neapărat să apară în întregime, pot fi împărţite pe două sau mai multe slideuri. În general regula este de maxim 30 cuvinte pe slide.
• Editaţi imaginile. E preferabil să nu aibă colţuri albe şi defecte vizibile. Întotdeauna ajută să puneţi câte un caption, un mic text sub imagine care să o explice pe scurt, împreună cu relevanţa ei la subiect.
• Fără grafice de dragul graficelor. Dacă totuşi alegeţi grafice sau SmartArt, să fie relevante, bine gândite, bine structurate şi mai ales bine informate.
• Şi bineînţeles... folosiţi diacritice şi simboluri. Dacă puneţi nume de savanţi, artişti sau mari băgători de seamă ai istoriei, măcar atât respect puteţi arăta încât să îi scrieţi corect numele. A se vedea Ångström şi Jägermeister (da, ştiu că nu e numele nimănui)

Până la viitoarea citire, sper să găsiţi utile recomandările de mai sus şi, mai ales, sper să scrieţi cât mai frumos şi mai corect.

Episodul 3 - Răzbunarea trucurilor

Acesta este episodul final din seria trucurilor de despărâţire. În caz că aţi ratat, aveţi aici partea I şi partea a II-a. Dar să trecem la...

Partea a III-a. În care eroina noastră face glume proaste. După cum am spus de nenumărate ori, am un simţ al umorului destul de permisiv. Chiar dacă eu sunt ţinta lor, le apreciez dacă sunt bune. Dar glumele sunt glume şi trebui păstrate frumos în Universul lor, fără să aibă substrat de răutate. Următoarele trucuri marca unica.ro sunt de fapt cadouri pe care le poţi face prietenului în prag de despărţire, după cum urmează:

1. O carte despre sexualitatea femeii (ai avut grijă să marchezi paginile care îl privesc personal)…
2. Un puzzle cu 10.000 de piese, cu o dedicaţie drăguţă din partea ta, din care să reiasă că îţi faci griji pentru el, în lungile seri pe care le va petrece, de-acum încolo, de unul singur.
3. O invitaţie la o serată organizată de prietenii voştri celibatari şi o listă a localurilor în care se întâlnesc ei de obicei.
4. Un coş cochet din răchită, conţinând o conservă din carne, o sticlă de vin roşu, o casetă porno şi o cutie cu somnifere

Îmi place ironia în exprimarea "dedicaţie drăguţă", care vrea de fapt să însemne că gagica e o scorpie cinică şi egocentrică, ce crede că tipul nu are nicio şansă să-şi găsească pe alcineva prea curând, pentru că îşi va ocupa timpul plângând ca o femeie uitându-se la Pretty Woman în perioada delicată a lunii. Cartea despre sexualitatea femeii e un mod şi mai stupid de a forfeta de la o confruntare directă, tipa preferând să lovească pe la spate cu ironii de 2 lei scoase din revistă. Cel mai interesant mi se pare în schimb coşul din răchită, care, în sinea lui, este o exagerare a celorlalte două cadouri. Desigur, este atât de feminin, de rafinat şi de inteligent ca o femeie să cumpere o casetă porno, precum e să se scarpine la produsele avicole de formă ovoidală (dacă îmi înţelegeţi subtilitatea).

De asemenea, unica.ro nu se opreşte aici, ci scoate, pe ultima sută de metri, aşii din mânecă. Cele ce urmează sunt sigură că nu sunt serioase, de fapt sper din tot sufletul să fie glume nereuşite preluate din comedii romantice ieftine, dar le vom transcrie de amorul artei.

1. La pizzerie, ridică-te brusc de pe scaun când vi se aduce comanda şi începe să reciţi, cu toată convingerea, „Tatăl nostru“.
2. Fă-i „o surpriză“: ia-l cu tine la o reuniune a Martorilor lui Iehova şi mărturiseşte-i, cu acest prilej, că tu eşti responsabila sectei în zona în care locuieşte el.
3. Cere-i tatălui tău să-l sune pe tatăl lui şi să-i pună întrebări indiscrete: care este situaţia lui financiară, cum stă cu respectabilitatea, moralitatea etc. Te descurci tu!
4. Invită-l la Academia Română, la o dezbatere cu tema „Gândirea structuralistă“.
5. Dă o petrecere la tine acasă şi fă-i cunoştinţă cu toţi foştii tăi iubiţi.
6. Invită-ţi prietenii gay la cină şi fă-l să priceapă că te-ar excita să-l vezi îmbrăţişându-l pe unul dintre ei.
7. Spune-i „adevărul“: eşti bisexuală şi diseară veţi lua cina cu femeia vieţii voastre.

Am mai multe cometarii legate de această bucată de text. Unul dintre ele este faptul că un bărbat adevărat are grijă să cunoască detalii legate de personalitatea prietenei lui, inclusiv despre cea religioasă, înainte ca ea să sară de pe scaun să strige Tatăl Nostru. Şi, poate mă ajută aici cine ştie mai multe, dar eu sunt convinsă că Martorii lui Iehova se cam cunosc între ei şi nu vor fi foarte fericiţi să apară de nicăieri o nebună care dispreţuieşte credinţa lor, folosind-o ca, vezi Doamne, să-şi sperie prietenul. De asemenea, dacă e bărbat adevărat va suporta atât o dezbatere cu tema "Gândirea structuralistă", cât şi spectacole de balet, filme de gagici şi multe altele. Cred că cel mai greu e să-i suporte grupul de gâşte trendoase, dar despre asta, altădată.

În fine, ce mă deranjează este modul în care toţi oamenii există pe lume ca domnişoara ce se află în prag de despărţire să se folosească de ei. Spre exemplu, prietenii gay. Din moment ce sunt numiţi prieteni, e clar că sunt acceptaţi aşa cum sunt, nu? Greşit. Ceea ce gagica respectivă numeşte prieteni sunt nişte instrumente ale dominaţiei asupra partenerului ei, pe care, din nou, vrea să "îl sperie". Iar dacă tot a acceptat o pereche de gay în anturajul ei, ar trebui să ştie că homosexualitatea nu funcţionează ca un joc stupid de genul "hai să vă văd că vă pupaţi".

Dincolo de toate ce s-au scris aceste trei episoade, cred că se poate trage o singură concluzie. Nu există trucuri (fie ele inedite sau nu) de despărţire. Cel mai bun mod de a realiza o despărţire este prin sinceritate, printr-o abordare directă şi lipsită de răutăţi gratuite. Iar fetele ar trebui să realizeze că nu sunt buricul pământului, iar şansele sunt ca "fostul" să nu plângă cu zilele după ele, ci să-şi revină la normal ca orice om. Fiţi oameni rezonabili şi să aveţi un Valentine's plăcut!

O meserie veche

Se spune că prima meserie apărută pe lume a fost aia despre care nu am voie să vorbesc pentru că mama citeşte blogul. Strâns înrudită cu aceasta, ar fi apărut ulterior politica. Cu mare promptitudine, a apărut atunci vechea, tradiţionala şi straşnica meserie de băgător de seamă politic, cu titulatura corespunzătoare de specialist în injurii politice. Mi se pare fenomenal cum reuşesc oamenii ăştia să bage referinţe politice în orice discuţie internautică. A născut papagalul Coco din Zambezi? Imediat se trezeşte un deştept cu un comentariu pertinent: "Boc e ăla papagal!" A făcut sex Liviu Vârciu cu DJ Harra? "Guvernul ăsta ne **** pe toţi mai ceva ca Vârciu pe Harra!" Kim Kardashian are o rochie nouă? "Noi murim de foame şi astea au rochii! Huo Băsescu!"

Departe de mine gândul de a aproba ce face clasa politică. Dar, totuşi, oameni buni... Tata îmi zicea că în Statele Unite nu vine nimeni să îşi facă reclamă atunci când nu e campanie electorală. Cu alte cuvinte, dacă Barack Obama e preşedintele, prin el trebuie găsite soluţii la criză şi a-l înjura şi confrunta politic nu serveşte la niciun scop. Mai mult, se lucrează împreună cu opoziţia. La noi nu e cazul. La noi toată lumea preferă să moară toate caprele din sat, atâta timp cât moare şi a vecinului. Toată lumea ştie să înjure, să exagereze şi să facă scandal. E mai greu când trebuie muncit, aia e naşpa.

A nu se înţelege greşit. Apreciez faptul că oamenii îşi exprimă părerea politică, atâta timp cât o fac într-un cadru potrivit, atât în ceea ce priveşte comentariile pe Internet, cât şi în viaţa reală. Dacă cineva aduce vorba despre politică şi toţi interlocutorii doresc să participe la o astfel de conversaţie, vorbiţi până epuizaţi subiectul! Dacă lumea încearcă să îşi distragă gândurile cu câte o ştire optimistă, cu câte o bârfă, cu câte un articol mai light, lăsaţi înjurăturile acasă şi puţină civilizaţie, vă rog!

Episodul 2 - Trucurile se întoarce

După cum spuneam, nu am terminat de explicat trucurile de despărţire de la unica.ro. Aşa că, fără prea multă introducere, trecem la...

Partea a II-a. În care eroina noastră conştientizează că subtilitatea e ineficientă şi trece la artileria grea. În cele ce urmează, mi se pare remarcabil cum aceste fiinţe înduioşătoare care sunt femeile în prag de despărţire, pot să se păcălească că sunt drăguţe şi fine. Observaţi cum fiecare replică are şi ceva "de bine"

„Eşti bărbatul alături de care am visat să-mi petrec tot restul zilelor. Dar este prea devreme pentru mine: încă nu sunt pregătită pentru o relaţie atât de puternică.“
„A fost extraordinară relaţia noastră! Nu, fără glumă, ai intra uşor în topul primilor 20 de amanţi! Oricum, păstrez numărul tău de mobil…“
„Îmi dăruieşti atâta fericire! Trebuie să ne oprim, înainte să-mi pierd minţile!“

Mai exact, dacă tipul nu era destul de amărât, mai întorci cuţitul în rană şi cu o dulcegărie ieftină din seria "e OK, băăăă!". Şi, pentru că trebuie ca el să vadă mereu partea plină a paharului, complimentele sunt de-a dreptul măgulitoare, vorba bancului cu "eşti cel mai bine dotat dintre prietenii tăi". Să fiu tip şi gagică-mea să vrea să ne despărţim, chiar aş găsi enorm de multă consolare în faptul că sunt în Top20 amanţi. Top20 amanţi înseamnă că nu sunt cel mai bun, nu sunt nici măcar între primii 5, sau 10. Cea mai optimistă perspectivă pe care aş avea-o ar fi că gagica s-a culcat cu între 15 şi 19 tipi mai buni decât mine. Dar stai? Atunci câţi au fost mai slabi? A naibii fericire. Dacă nu vrea, nici nu-i mai dau. În fine, totul culminează cu victimizarea:

„Conştiinţa mea nu mă mai lasă să te mint: nu sunt la înălţimea unei relaţii cu un bărbat ca tine. Meriţi mult mai mult.“

Iată o femeie care suferă. Nu vedeţi suferinţa printre rândurile ei? Nu îi vedeţi ochii înlăcrimaţi citind aceste trucuri de despărţire? Zi de zi, noapte nedormită după noapte nedormită, conştiinţa o macină. Şi-a dorit atât de mult un Mr. Right, pe care l-a căutat ca să fie frumos, deştept, bogat, heterosexual... Şi cu ce o răsplăteşte existenţa? Oh, soartă! E prea mult pentru ea. Sunt ferm convinsă că, după ce în sfârşit se va despărţi de el, îşi va căuta un ghiolban cu burtă de bere şi afinitate pentru spart sămânţă de floarea soarelui, ca să fie pe aceeaşi lungime de undă. Şi pe care să-l merite.

„Ştii că eşti exact genul prietenei mele, Adriana? Este Balanţă - sunteţi făcuţi unul pentru celălalt! Notează-ţi telefonul ei!“

Super. Cuplează-l cu prietena ta. Sigur nu vei regreta! Nici nu îndrăznesc să mă leg de subiectul compatibilitate zodiacală. Dacă Urania a zis că Scorpionii îmi sunt interzişi când e luna în creştere şi Jupiter retrograd, normal că mă feresc de ei ca dracu' de tămâie şi ies doar cu semne de aer. Bine, dincolo de faptul că noi, Capricornii, nu credem în zodiac, mi se pare o premisă atât de ieftină să legi prietenii şi conversaţii bazate pe horoscoape. Mi-aş dori o lume în care oamenii să aibă curajul de a se autodefini şi prezenta altora prin propriile caracteristici, nu împrumutând din planşele astrale. Pentru mine, e mult mai valoros când cineva îmi zice "Sunt Gigel şi îmi plac manelele" decât "Sunt Gigel şi noi doi sigur ne vom înţelege bine, pentru că sunt Taur". [Poftim cultură, acum sunt şi vacă şi purcică. Prietenii ştiu de ce.]

„Peste zece ani, când o să ştii să găteşti, să decorezi apartamentul şi vei avea şi alte subiecte de discuţie decât fotbalul, vei fi perechea ideală. Ne dăm întâlnire pentru atunci?“

Dar, peste zece ani când va ştii să gătească, să decoreze apartamentul roz cu floricele şi să converseze despre articolele din Cosmopolitan şi despre patinaj artistic, va fi perechea ideală a unei tenii. Pentru că nici alea nu au coloană vertebrală. To be continued...

Mică impresie

Mi-a arătat tata astăzi spectacolul pe care Black Eyed Peas l-au făcut în pauza de la Superbowl. Recomand să îl vedeţi şi voi, e fenomenal în adevăratul sens al cuvântului. Dar, o mică menţiune: Dacă Axl Rose ar fi fost mort, s-ar fi răsucit în mormânt când Fergie cânta Sweet Child O' Mine.

Trucuri inedite şi abordări inovatoare

Răscolind Internetul astăzi, am dat peste un articol fenomenal marca unica.ro. De altfel, respectivul articol se află printre puţinele şi privilegiatele articole pe care, înainte să le citesc prea atent, am ştiut că merită bloguit pe marginea lui. Cred, însă, că are atâta material încât va trebui să îl întind pe mai multe episoade de-a lungul zilelor ce urmează. Dacă vă amintiţi, pe vremuri aveam o serie întreagă cu sfaturi frustrate de gagici, de pe femina.ROL.ro, care în ultima vreme a decăzut mult — mai nou păcătuiesc intelectual pe perfecte.ro. Ei bine, articolul despre care vă povestesc acum, atât de entuziasmată, va primi exact acel tratament old-fashioned din zilele de aur ale blogului. Să începem deci...

Partea I. În care eroina noastră constată cu tristeţe că nu îşi mai doreşte o relaţie şi încearcă să introducă subtil ideea în subconştientul partenerului ei de viaţă. Pe scurt, ca în Inception, gagica încearcă să bată apropouri fine. În această categorie intră patru mari tipuri de situaţii.

1. Sunteţi la un miting de protest. Când strigi: „Afară cu ei!“, „Demisia!“, priveşte-l drept în ochi. Şi adu imediat în discuţie relaţia voastră.

Stop-cadru. Să zicem că te-ai plictisit de stereotipurile unei relaţii normale. Vrei ceva interesant, palpitant. Prietenul tău plictisitor vrea să ieşiţi de Valentine's la o cofetărie/la un film/la o cină romantică/la o seară de îmbrăţişări, pupături şi inimioare roz, dar, în sinea ta, ştii că toate astea te plictisesc. Tu vrei un bărbat adevărat, aventuros, care să te ducă la mitinguri de protest, să vă ţineţi de mână în timp ce strigaţi de javre ordinare, să simţi adrenalina când înjuraţi, cot la cot, îmbulzindu-vă în pieţe. Vrea subtilitate? Păi sugerez câteva lozinci celebre precum: "Ne despărţim, nu gândim", "Afară, afară, din a mea inimioară", "Luaţi banii de la şpăgari, din casă să mi te cari", sau "Nu dai bani pe florării? Pleacă, fir-ai tu să fii!"

2. Într-un cimitir: „Vezi, toate au un sfârşit… Şi nici relaţia noastră nu merge prea grozav…" 
3. La Grădina zoologică: „Uite păsările astea: se întâmplă extrem de rar să aibă un partener pe viaţă. Sezonul - şi perechea. Ar trebui să rămânem mai aproape de natură“.

Cimitirul. Pentru că un necaz nu vine niciodată singur. Şi pentru că nimic nu exprimă romantism mai bine decât o plimbare printre morţi, în miros de parafină şi tămâie. Iar treaba cu grădina zoologică e şi mai şi. Pe principiul "do it like they do on the Discovery Channel", hai să facem cu toţii ca pârşul de munte sau corocopâlcăniţa de stepă. Au citit şi ăştia PowerPointul ăla cu leul şi orgasmul de 30 de minute (mama, înainte să zici orice, cred că PowerPointul respectiv l-am primit şi de la tine), şi toţi vor să fie mai aproape de natură. Propun aşadar să îi lăsăm în mijlocul câmpului, în pielea goală şi fără mijloace de contracepţie şi să vezi cum le mai arde de "sezonul şi perechea". Iar, într-un final...

4. Într-o discotecă: „Vezi blondina de la masa aia? O astfel de fată ţi-ar trebui şi ţie“.

Cred că mi s-au cojit deja literele de la tastatură şi limba în gură de câte ori am explicat oamenilor că nu e deloc o idee bună să scoţi defectele la înaintare. Eu sunt genul de om care preferă ca, după ce şi-a încheiat conturile cu cineva, încă să mai primească feedback bun de la respectiva persoană. Mai mult, prefer ca fostele mele cuceriri să aibă gagici faine după ei, bunăciuni, cum s-ar zice (dar cu rafinament, nu cu ruj roz fosforescent). Asta pentru că îmi va creşte cota considerabil şi mă voi simţi bine, gândindu-mă că poate şi eu eram faină, şi de-aia a umblat cu mine. Toată această introducere este ca să exprim încă odată cât de greşit mi se pare să te devalorizezi: "O vezi pe blonda aia bună, cu picioare faine, cu silicoane mişto şi cu ţigară Slims? No aia e clar mult mai faină decât mine, care port B la sutien şi am celulită pe fund. De altfel, fără să aflu mai multe despre personalitatea ei şi despre modul în care ar interacţiona cu tine, îţi recomand să o abordezi acum şi aici. Pentru că eu sunt atât de naşpa încât nu mă meriţi"

Restul trucurilor, în episoadele următoare. Poate până de Valentine's, am serialul complet.

D'ale Internetului. O reclamă

Pe principiul "Vrei să fii miliardar? ... Doamne-ajută-ţi!", acum apare "Cauţi ceva? Caută liniştit."

Osăm

La sală, plasmele sunt în general puse pe posturi de documentare. Ceea ce e destul de logic, având în vedere că un film ar atrage lumea să stea doar în faţa ecranului şi să mişte mai puţin din aparate, muzică e la boxe sau în căştile fiecăruia, iar ştirile probabil că deprimă într-atât încât te seacă de orice energie sau voinţă. De altfel, sunt convinsă că, până acum, instructorul de acolo ştie pe de rost psihologia suricatelor, particularităţile muniţiei de fabricaţie germană din cel de-al doilea război mondial, de câte kilograme de dinamită e nevoie ca să arunci în aer un pian şi cum trebuie gătiţi melcii dacă ajungi în mijlocul sălbăticiei, având la dispoziţie doar o curea de piele şi o pilă de unghii.

Am prins într-o zi un documentar despre bătălia de la Termopile, despre Leonida şi Temistocle, ambii înfăţişaţi ca adevăraţi Chuck Norrişi ai lumii antice, cu priviri fioroase şi deopotrivă melancolice spre zare, cu frunţile transpirate şi lucioase de la softglow şi o suită de alte efecte de Photoshop care să exprime cât de duri sunt şi cât de crâncenă e situaţia. Mai mult, recreerea bătăliilor era o feerie de abdomene mai lucrate decât jumătate din cele de la sală, de dinţi perfect albi şi de sânge care ieşea în stropi şi păta ecranul, totul în timp ce naratorul explica avantajele săbiilor cu colţ ascuţit, iar Xerxes scrâşnea din dinţi a ciudă că grecii îi căsăpeau trupele.

Mi-a amintit de una dintre poveştile superbe de familie, despre străbunicul meu, care a mers cu armata la Stalingrad. Un unchi de meserie profesor de istorie a insistat mult ca străbunicu' să îi dea un interviu, pe care să îl poată folosi ca material didactic, lovindu-se mereu de acelaşi răspuns negativ. Aşa că, după o ţuică mică, după o mâncare bună, îl ia mai prin învăluire şi îl întreabă de Stalingrad cu reportofonul ascuns sub masă, după cum urmează: "Domnule Bulbuc, spuneţi-ne despre vitejia ostaşilor români la Stalingrad." Răspunsul a fost complet inutilizabil la clasă:

"Vitejie? Care vitejie? Că atunci când i-am văzut pe ruşi ce mulţi îs, mai repede fugeau din calea lor românii, pe jos, decât nemţii cu motorizatele."

Dovadă că istoria nu e terenul de joacă al lui Chuck Norris. Uneori, e mai puţin awesome decât vrem să ne-o imaginăm.

Alfabetism

Am înţeles că pe libertatea.ro este un concurs de copii drăguţi. Ei bine, unul dintre respectivii copii e o fetiţă care ţine în braţe ziarul, iar lângă poză scrie "Pitica din fotografie nu ştie încă să citească, dar se uită adesea la pozele din ziarul Libertatea." Serios? Ăştia îşi imaginează că restul "cititorilor" de Libertatea ştiu cu toţii să citească?

Gică contra sportului

Am prins un video de pe net cu Carmen Brumă făcând sport în scara blocului. Descrierea profund jurnalistică era ceva de genul "Vrei să faci sport, dar nu vrei să dai banii pe sală? Carmen Brumă te învaţă cum se consumă caloriile pe scara blocului!" Yeeee! De altfel, ca să nu mă trezesc că ajunge şi blogul meu faimos pentru că mă înjură Mircea Badea, părerea mea e următoarea: Tipa e toată bună pe ea şi demersul e ok, e pentru sport şi toate cele, dar nu are aplicabilitate, având în vedere mentalitatea generală, sublim sintentizată de unul din comentatorii de pe youtube ("În scara blocului nu se face sport, se bea bere").

Ţineţi minte acum câtva timp când o atletă româncă a fost stropită cu bere pe când alerga la pădure? Exact, tot aşa îmi imaginez că nu vor ieşi pe scara blocului toate gagicuţele fragile îmbrăcate în sutiene sport, doar ca să primească seminţe în freza săltăreaţă pe ritmuri cardio. Pe lângă asta, e atât de frig încât n-aş scoate nici câinele pe scară să alerge. Dacă merg fără palton pe scara blocului, înjur în sinea mea în aşa hal că mama s-ar oripila să mă audă.

OK. Să presupunem că sunt foarte rezistentă la frig. Că pentru mine pantalonii de trening şi o bustieră sunt la fel de satisfăcătoare din punct de vedere temic precum 3 pulovere, 2 ţiţo-nădragi suprapuşi, o ushanka şi un palton gros. Cine îndrăzneşte să pună mâna pe jos ca să facă flotări pe scări? Ăla io, ăla io...? Păi noroiul ăla adus de bocanci şi cizme în incinta blocului era zăpadă acum nici două zile. Pretenţioşilor. Mergeţi la sală dacă aveţi atâtea fiţe.

Fosforescenţă

După cum am mai zis, de fiecare dată când îmi arunc ochii pe ecranul unui televizor, simt că îmi scade coeficientul de inteligenţă cu cel puţin un punct pe minut. Aşa s-a întâmplat şi acum câteva zile, când televizorul de la ai mei mergea pe motiv de zgomot de fond şi nimic altceva. Desigur, asta până când retina mi-a fost irecuperabil violată de imaginea Oanei şi lui Viorel Lis, costumaţi ca Morticia şi Uncle Fester din familia Addams. Mi-am întors atenţia spre ecran în dorinţa ca imaginea să nu fie adevărată. Să fie în Photoshop, să fie chiar familia Addams, sau să am eu halucinaţii.

Cu atenţia astfel îndreptată spre televizor, am urmărit încheierea unei sublime emisiuni Happy Hour, ce s-a desfăşurat în acordurile melodioase ale vocii fostei soliste de la DJ Project, care acum e singură şi englezită şi are două animatoare. Ei bine, dincolo de faptul că mi se pare superfluu să aduci animatoare la o piesă lentă, am de făcut câteva remarci despre compoziţia cinematică a show-ului.

Cele două pupeze, luate din plan larg, sunt îmbrăcate cu un gen de costum de baie auriu cu două petece albe între chiloţi şi sutien. Au cizme. Camera se apropie frumos şi ia în prim plan tocurile, apoi urca spre picioare. Nici un pic de celulită la vedere, nicio aluniţă, niciun fir de păr răzleţ, nicio picătură de imperfecţiune. Camera urcă spre şolduri, apoi spre talie. Până şi eu sunt tentată să apreciez că sunt chiar bune fetele. Intră apoi în imagine două perechi de airbaguri ca merele, poate puţin cam mari dar cine sunt eu să judec? Prim-planul glisează lin spre gât, apoi eşuează lamentabil, în sensul că, în loc să se oprească, îmi dă imaginea unor gagicuţe tencuite de în asemenea hal încât aluniţele pe faţă erau de culoarea pielii, cu părul ars de atâta peroxid şi întins cu placa şi cu rujul ăla infect pe care îl poartă mereu piţipoancele.

Promit că rujul roz fosforescent mi se pare cea mai groaznică invenţie în materie de modă din toate timpurile. Mie îmi place foarte mult birotica şi, între articolele mele preferate, sunt markerele de evidenţiere (highlighters) de culori fosforescente, galbene, portocalii sau chiar roz. Şi am o bănuială destul de solidă că rujul face parte din aceeaşi gamă, de evidenţiere a elementelor esenţiale... Sunt prea subtilă?

Un nou început

În timpul sesiunii, aveam mereu impresia că "după sesiune" se referă la un soi de illo tempore proiectat în viitor, la o perioadă idilică în care voi avea timp să scriu pe blog, să îmi aspir în casă, să merg la sală, să lucrez la proiectul Viitor Inginer, să repar tot felul de lucruri, începând cu cizmele vechi şi cu interfonul, care zace nefolosibil de minim 2 ani. De fapt, oricine a fost pe la mine ştie că procedeul standard e mai degrabă asemănător fotbalului american decât intrării civilizate într-un bloc normal, procedeu sintetizat cel mai bine de Dodo, care îi explica lui Turcu, la telefon, că dacă vede ceva mic şi roşu în geam, aia e Călina pe punctul de a arunca cheile.

De altfel, prima sesiune a fost foarte grea. Am învăţat până mi-au sărit siguranţele, mi-am plâns vreo două zile de milă că mai bine dădeam la ISE (deşi, sincer, am impresia că toţi studenţii de la Poli au la un moment sau altul o astfel de fază). A fost ceea ce în atletism se numeşte "hitting the wall", momentul în care simţi că te lasă toate puterile, că, în mod categoric, nu vei putea continua, în care te lovesc gândurile cele mai pesimiste legate de propria capacitate şi performanţă. Dar, vorba 'ceea cu "revino-ţi, mă fată!", m-am luat frumos şi am alergat mai departe. Cred că totuşi nu m-aş fi potrivit la ISE la fel de bine cum mă potrivesc aici. Mai am o rundă peste două săptămâni, când merg la o mărire, dar altfel pot spune că am încheiat totul cu o nouă perspectivă asupra învăţatului. Mi-au spus şi mie studenţii, când eram în liceu, că voi avea mult mai mult de învăţat la facultate. Confirm acest fapt.

Făceam pauză de la învăţat într-o zi şi dramatizam puţin situaţia mea cu Floriana. Îi explicam eu ei cum sunt foarte obosită, am nevoie de un pahar de Cola/o tură la calculator pe Tomb Raider/ceva dulce/orice numa' să nu merg înapoi la învăţat. Soră-mea mă ascultă şi-mi spune, plină de compasiune: "Vaaai Călina. Da' crezi că eu nu ştiu cum e? Doar şi eu am mult! Mâine dăm test la şcoală şi am de învăţat două pagini jumate!". Deschid gura cu scopul bine determinat de râsu'-plânsu', figură pe care o observă imediat şi ţine neapărat să completeze: "Şi încă sunt pagini A4!".

Învăţaţi, mă copii, că habar n-aveţi ce vă aşteaptă... Ca închiere, ţin să menţionez că party-ul de sfârşit de sesiune/ziua lui Dodo/ziua lui Bury de aseară din PHI18 a fost EPIC şi că eu m-am întors la tastatură cu energie de postat pe blog cât să vă săturaţi de mine. Enjoy BitStrings!