La sală, plasmele sunt în general puse pe posturi de documentare. Ceea ce e destul de logic, având în vedere că un film ar atrage lumea să stea doar în faţa ecranului şi să mişte mai puţin din aparate, muzică e la boxe sau în căştile fiecăruia, iar ştirile probabil că deprimă într-atât încât te seacă de orice energie sau voinţă. De altfel, sunt convinsă că, până acum, instructorul de acolo ştie pe de rost psihologia suricatelor, particularităţile muniţiei de fabricaţie germană din cel de-al doilea război mondial, de câte kilograme de dinamită e nevoie ca să arunci în aer un pian şi cum trebuie gătiţi melcii dacă ajungi în mijlocul sălbăticiei, având la dispoziţie doar o curea de piele şi o pilă de unghii.
Am prins într-o zi un documentar despre bătălia de la Termopile, despre Leonida şi Temistocle, ambii înfăţişaţi ca adevăraţi Chuck Norrişi ai lumii antice, cu priviri fioroase şi deopotrivă melancolice spre zare, cu frunţile transpirate şi lucioase de la softglow şi o suită de alte efecte de Photoshop care să exprime cât de duri sunt şi cât de crâncenă e situaţia. Mai mult, recreerea bătăliilor era o feerie de abdomene mai lucrate decât jumătate din cele de la sală, de dinţi perfect albi şi de sânge care ieşea în stropi şi păta ecranul, totul în timp ce naratorul explica avantajele săbiilor cu colţ ascuţit, iar Xerxes scrâşnea din dinţi a ciudă că grecii îi căsăpeau trupele.
Mi-a amintit de una dintre poveştile superbe de familie, despre străbunicul meu, care a mers cu armata la Stalingrad. Un unchi de meserie profesor de istorie a insistat mult ca străbunicu' să îi dea un interviu, pe care să îl poată folosi ca material didactic, lovindu-se mereu de acelaşi răspuns negativ. Aşa că, după o ţuică mică, după o mâncare bună, îl ia mai prin învăluire şi îl întreabă de Stalingrad cu reportofonul ascuns sub masă, după cum urmează: "Domnule Bulbuc, spuneţi-ne despre vitejia ostaşilor români la Stalingrad." Răspunsul a fost complet inutilizabil la clasă:
Am prins într-o zi un documentar despre bătălia de la Termopile, despre Leonida şi Temistocle, ambii înfăţişaţi ca adevăraţi Chuck Norrişi ai lumii antice, cu priviri fioroase şi deopotrivă melancolice spre zare, cu frunţile transpirate şi lucioase de la softglow şi o suită de alte efecte de Photoshop care să exprime cât de duri sunt şi cât de crâncenă e situaţia. Mai mult, recreerea bătăliilor era o feerie de abdomene mai lucrate decât jumătate din cele de la sală, de dinţi perfect albi şi de sânge care ieşea în stropi şi păta ecranul, totul în timp ce naratorul explica avantajele săbiilor cu colţ ascuţit, iar Xerxes scrâşnea din dinţi a ciudă că grecii îi căsăpeau trupele.
Mi-a amintit de una dintre poveştile superbe de familie, despre străbunicul meu, care a mers cu armata la Stalingrad. Un unchi de meserie profesor de istorie a insistat mult ca străbunicu' să îi dea un interviu, pe care să îl poată folosi ca material didactic, lovindu-se mereu de acelaşi răspuns negativ. Aşa că, după o ţuică mică, după o mâncare bună, îl ia mai prin învăluire şi îl întreabă de Stalingrad cu reportofonul ascuns sub masă, după cum urmează: "Domnule Bulbuc, spuneţi-ne despre vitejia ostaşilor români la Stalingrad." Răspunsul a fost complet inutilizabil la clasă:
"Vitejie? Care vitejie? Că atunci când i-am văzut pe ruşi ce mulţi îs, mai repede fugeau din calea lor românii, pe jos, decât nemţii cu motorizatele."
Dovadă că istoria nu e terenul de joacă al lui Chuck Norris. Uneori, e mai puţin awesome decât vrem să ne-o imaginăm.
