Filmul maimuțelor


Am fost la Rise of the Planet of the Apes pentru că sunt o mare fană a francizei. Mai exact, a francizei începute în 1968, prin primul film Planet of the Apes pe care mama m-a bătut la cap ani în șir să îl văd, iar, atunci când l-am văzut, m-a cucerit întru totul. Era un film cu multă substanță filosofică, ce te punea pe gânduri, ridica întrebări. Dincolo de recuzita modestă și de lipsa de acuratețe în redarea maimuțelor (nu prea ne înțelegeam cu CGI-ul pe vremea aceea, așa că maimuțele erau pur și simplu oameni în costume păroase), Planeta Maimuțelor din 1968 a fost un film genial. A urmat o continuare cam slăbuță, apoi părțile 3, 4 și 5 care au fost la rândul lor foarte bune și cu probleme de plauzabilitate minimale.

Apoi a fost remake-ul din 2001, care nu a spus foarte multe, având în vedere că urma linia narativă a primului film, adăugându-se CGI din belșug, recuzită realistă și o frică inexplicabilă de apă a maimuțelor. Așa că, atunci când s-a anunțat Rise of the Planet of the Apes, un prequel pentru filmul din 2001 (și mai ales cu James Franco, actorul cu un zâmbet atât de drăguț încât numa’ l-ai strânge în brațe, în rolul principal), m-am decis să îmi iau o porție de Nachos de-aia scârboși dar incredibil de delicioși și să văd ce au scos ăștia legat de franciza mea iubită. Am văzut filmul acum vreo 2 ore, împreună cu Bughy.

Era cât pe aci să tolerez abundența de CGI nedorit din toată povestea (maimuțe care sar în elicopter de la distanță și în slow motion, jdemii de explozii, parcă era un film cu Bruce Willis), personajele creionate stupid (tipul care îl joacă și pe Draco din Harry Potter era rău de dragul de a fi rău, celălalt paznic al cuștilor era un idiot), găurile de procedură (nu aveau tranchilizante la îndemână într-un laborator plin de cimpanzei, iar la același laborator, tehnicianul nu poartă mască atunci când se dă cu gaze experimentale; la adăpostul de animale sunt 2 paznici la ceea ce, în cadrul următor, par a fi sute de maimuțe), încălcarea flagrantă a legilor fizicii (maimuțe care sar în elicopter de la distanță și în slow motion [iar], garduri de gumă la grădina zoologică, putând fi îndoite de un singur urangutan săltăreț)... puteam să îndur. Și înduram pentru că, în tot acest timp mă gândeam “Hei, e o viziune diferită și exagerată dar măcar se leagă de filmul din 2001 și nu contravine poveștii generale pe care a stabilit-o franciza până acum”.

Și chiar când credeam că am scăpat, apare următoarea scenă (SPOILER): Fiind pe punctul de a cădea cu elicopter cu tot de pe un pod, unul dintre tipii semi-răi ai filmului întinde mâna spre Caesar (pentru necunoscători, cea mai deșteaptă și mai bună maimuță) și îl roagă să îl ajute. Motiv pentru care Caesar pleacă de la locul faptei fără a face nimic, iar o altă maimuță îl împinge cu sete pe tip spre moarte sigură. Păi mă neorociților de stricători de franciză ce sunteți! Toată ideea filmelor Planet of the Apes era că oamenii s-au distrus singuri, prin aroganța, agresivitatea și prostia lor infinită. Țineți minte? Ape does not destroy ape. Only human destroys human. Nu țin minte în vreunul dintre filme ca maimuțele să fi ucis un om în mod voluntar. Maxim ce au făcut a fost lobotomie, dar niciodată maimuțele nu au cauzat ca omul să decadă.

Era o epocă a fricii de bombă, în care oamenii chiar au avut șanse mari de a se autodistruge. Planet of the Apes încerca tocmai să convingă că paranoia și puterea nucleară pot distruge lumea așa cum o știm noi. Că, în agresivitatea noastă față de alți oameni (Planet of the Apes), în lipsa noastră de judecată a fenomenelor din jur (Beneath the Planet of the Apes), în lipsa de toleranță a celor diferiți (Escape from the Planet of the Apes) și în natura noastră opresivă (Conquest of the Planet of the Apes), ne putem aduce propria distrugere. Și toate cele 5 filme originale m-au lăsat cu întrebarea “Oare omul e chiar atât de bun precum vrem să credem, sau există o alternativă mai bună?”

E 2011 și noul film mă lasă doar cu un gust amar.

2 comments: