Umblă o vorbă că tot românul se pricepe la politică și la fotbal. Aș adăuga că majoritatea se pricep foarte bine și la dat indicații în timp ce altul muncește, dar nu am început un post nou pe blog, după atâta amar de zile de inactivitate, ca să fac profilul psihologic al românilor. Ideea e alta. În cele ce urmează mă voi deroga de atribuțiile mele implicite de cunoscătoare a politicii și fotbalului, recunoscând că, de fapt, habar nu am cu ce se mănâncă una sau alta.
1. Micuța mea experiență politică
Înainte de vara asta am avut tentativa de a intra într-un tineret politic, unde m-am lovit de o realitate destul de urâtă. Nu contează în care dintre ele, suficient să spunem că, dacă aș fi trecut de mersul la două-trei ședințe și aș fi mers până la capăt cu adeziunea, aș fi fost acum colegă cu un cioban. M-am dat de gol cumva? Ei bine, ce m-a deranjat pe mine era că, de la o săptămână la alta, s-a schimbat cu totul formația politică în care aveam de gând să intru. Dintr-odată, eram prieteni cu vecinii de mai sus, de la celălalt sediu politic. Dintr-o dată, de la discutat despre cum poate fi Clujul mai bun, despre ce putem face ca să trăim într-un oraș modern, am ajuns să se arunce cu noroi în adversari pe facebook și prin presă. Avem impresia că sunt pe cale de a intra într-un partid bipolar. Cum era posibil ca partidul român cel mai apropiat de ideologia mea politică, cu oameni faini (pentru că am cunoscut oameni faini acolo), cu inițiativă și forță, să fie partidul care se aliază, în mod nefiresc, cu un partid de doctrină aproape opusă? Cum a ajuns posibil ca, dintr-un partid serios, istoric, să fie un ghiveci de doctrine și interese? Cum s-a ajuns la scandalul din toamnă, unde, în loc să mai aștepte puțin și să își construiască credibilitate, super-alianța a arătat că e la fel de scârboasă ca orice conducere politică de până acum? Cum s-a ajuns, de la figura prim-ministrului demn care a fost Călin Popescu Tăriceanu, la o pereche de copii răzgâiați că nu-și primesc jucăria (în cazul de față, conducerea țării). Am fost dezamăgită. Am constatat că nu am cui să dau votul meu. Dar să facem încet încet tranziția la fotbal.
Mi-am amintit că trebuie să vă povestesc despre partid abia când am văzut pe Facebook o postare anti-Alin Tișe, care a fost văzut la meciul CFR deși s-a declarat anterior fan “U” Cluj. Ceea ce mă aduce la...
2. Ce nu înțeleg eu din fotbal
Când ai două echipe locale, nu e bine pentru orașul și mândria ta, ca ambele echipe să fie bune? Normal că, într-o confruntare directă, există întotdeauna o favorită. Chiar și în campionat mai vrea “U” ca CFR să ia bătaie și invers. Dar nu pot să înțeleg de nicio culoare în ce constă ipocrizia crasă și atât de denunțabilă a lui Alin Tișe, care s-a dus să vadă un meci al CFR-ului în UEFA Champions League? Or, la un meci de Champions League mergi pentru spectacol, mergi pentru că vin în orașul tău echipe mari, pe care nu le poți vedea altfel. Cu toată părerea de rău, a ajuns “Universitatea” vreodată să joace în Champions League?
Se tot vorbește zilele astea că “nu avem o alternativă bună” (a se vedea scandalul Voyo.ro vs. Vplay.ro, unde cei oleacă mai civilizați susțin că ar plăti un 5-7 euro pe lună pentru acces la seriale, exact așa cum fac americanii pe Hulu.com sau pe Netflix, dar nu au o astfel de alternativă legală și decentă, de-aia sunt forțați să apeleze la torrente și site-uri ilegale de streaming). Ei bine, e exact același lucru. Dacă CFR aduce spectacol la Cluj și asta nu are nimic, dar ABSOLUT NIMIC de a face cu Universitatea Cluj (care își crează singură problemele) după părerea mea e absolut ok să meargă oricine să vadă meciurile.
Dar poate mă înșel. Probabil pentru că sunt de sex feminin, probabil pentru că nu mă pricep nici la politică, nici la fotbal...
Un viol adevărat
Nici nu pot să încep să îmi imaginez prin ce trece o femeie violată. Dincolo de asta, nici nu vreau să îmi pot imagina vreodată, pentru că sunt convinsă că e ceva extrem de traumatic, ce distruge psihic. Dar, pentru că feminismul și așa e la pământ, vreau să aduc în discuție unele aspecte ce apar din când în când în opinia publică.
Recent, un congressman din Statele Unite a făcut niște afirmații care au inflamat presa. Bineînțeles, este vorba de presa de afară, pentru că aici sunt ocupați cu alte lucruri (sper să apuc să scriu un post și despre asta în curând). Todd Akin, pentru că așa se cheamă individul cu pricina, a declarat live la un show de televiziune, că un viol autentic (”legitimate rape”) nu poate să lase femeia însărcinată, pentru că, aparent, corpul feminin se poate opune natural concepției în asemenea cazuri. Lucrurile au degenerat, apărând apoi detalii despre opiniile lui legate de avort, speculații cu privire la ce înseamnă “viol autentic”, ce înseamnă avortul, planificarea familială și contracepția la nivelul partidului Republican, au revenit în modă diverse opinii mai mult sau mai puțin extremiste legate de subiect.
Or, chiar așa, ce înseamnă “viol autentic”? Încă în secolul XXI, există persoane care dau vina pe femei pentru viol. Deci, din câte am înțeles eu din discuție, pentru ca un viol să nu fie tocmai “autentic”, femeia de fapt și l-a provocat singură. Toți mârlanii ies pe interval cu opinii de genul “Bă, și-a căutat-o cu lumânarea. De ce i-a trebuit să poarte fustă/decolteu? Păi aia cerea să fie violată.” și, tot de atâtea ori, mi se face greață că unii sunt în stare să gândească așa ceva. Ați auzit pe cineva să zică “E vina lui că a fost jefuit. De ce i-a trebuit să aibă portofel/ceas?” sau “E vina lui că l-au bătut. Ce i-a trebuit lui să umble cu maxilarul pe afară, ca să aibă ăia unde da?”. Dar, pe moment, să lăsăm analogiile și să revenim la treburi serioase. O femeie nu își dorește să fie violată. Nu se îmbracă pentru asta. Nu umblă pe tocuri ca să nu poată fugi. E o imbecilitate cruntă a susține asta.
Mai apoi, deseori cele timide, retrase sau cuminți sunt victime ale violului, pe principiul “Lasă că o învăț eu pe asta!”. Și, nu în ultimul rând, majoritatea cazurilor de viol nu sunt făcute exclusiv pentru plăcerea sexuală a violatorului, ci pentru senzația de frică a victimei [3]. Acum câțiva ani am auzit de un caz în care un violator castrat chimic ar fi recidivat, folosind jucării sexuale. Mi s-a părut ceva neobișnuit la timpul respectiv, după care a început să aibe sens. Recomand celor interesați articolele complete despre tipologia violatorilor. Aparent, pentru el conta doar faptul că victima opunea rezistență, că era terifiată și umilită... Toate astea pentru ca niște deștepți să poată spună că femeia și-a căutat-o cu lumânarea.
Părerea mea despre avort deja o cunoașteți. [dacă doriți să revedeți]
Surse:
[1] ThinkProgress: GOP Senate Candidate: Victims Of ‘Legitimate Rape’ Won’t Become Pregnant
[2] Evenimentul Zilei: Barack Obama, șocat de declarațiile congresmanului republican despre avortul după viol
[3] Wikipedia: Types_of_rape
Recent, un congressman din Statele Unite a făcut niște afirmații care au inflamat presa. Bineînțeles, este vorba de presa de afară, pentru că aici sunt ocupați cu alte lucruri (sper să apuc să scriu un post și despre asta în curând). Todd Akin, pentru că așa se cheamă individul cu pricina, a declarat live la un show de televiziune, că un viol autentic (”legitimate rape”) nu poate să lase femeia însărcinată, pentru că, aparent, corpul feminin se poate opune natural concepției în asemenea cazuri. Lucrurile au degenerat, apărând apoi detalii despre opiniile lui legate de avort, speculații cu privire la ce înseamnă “viol autentic”, ce înseamnă avortul, planificarea familială și contracepția la nivelul partidului Republican, au revenit în modă diverse opinii mai mult sau mai puțin extremiste legate de subiect.
Or, chiar așa, ce înseamnă “viol autentic”? Încă în secolul XXI, există persoane care dau vina pe femei pentru viol. Deci, din câte am înțeles eu din discuție, pentru ca un viol să nu fie tocmai “autentic”, femeia de fapt și l-a provocat singură. Toți mârlanii ies pe interval cu opinii de genul “Bă, și-a căutat-o cu lumânarea. De ce i-a trebuit să poarte fustă/decolteu? Păi aia cerea să fie violată.” și, tot de atâtea ori, mi se face greață că unii sunt în stare să gândească așa ceva. Ați auzit pe cineva să zică “E vina lui că a fost jefuit. De ce i-a trebuit să aibă portofel/ceas?” sau “E vina lui că l-au bătut. Ce i-a trebuit lui să umble cu maxilarul pe afară, ca să aibă ăia unde da?”. Dar, pe moment, să lăsăm analogiile și să revenim la treburi serioase. O femeie nu își dorește să fie violată. Nu se îmbracă pentru asta. Nu umblă pe tocuri ca să nu poată fugi. E o imbecilitate cruntă a susține asta.
Mai apoi, deseori cele timide, retrase sau cuminți sunt victime ale violului, pe principiul “Lasă că o învăț eu pe asta!”. Și, nu în ultimul rând, majoritatea cazurilor de viol nu sunt făcute exclusiv pentru plăcerea sexuală a violatorului, ci pentru senzația de frică a victimei [3]. Acum câțiva ani am auzit de un caz în care un violator castrat chimic ar fi recidivat, folosind jucării sexuale. Mi s-a părut ceva neobișnuit la timpul respectiv, după care a început să aibe sens. Recomand celor interesați articolele complete despre tipologia violatorilor. Aparent, pentru el conta doar faptul că victima opunea rezistență, că era terifiată și umilită... Toate astea pentru ca niște deștepți să poată spună că femeia și-a căutat-o cu lumânarea.
Părerea mea despre avort deja o cunoașteți. [dacă doriți să revedeți]
Surse:
[1] ThinkProgress: GOP Senate Candidate: Victims Of ‘Legitimate Rape’ Won’t Become Pregnant
[2] Evenimentul Zilei: Barack Obama, șocat de declarațiile congresmanului republican despre avortul după viol
[3] Wikipedia: Types_of_rape
The many faces of Bryan Cranston
Breaking Bad mi se pare cel mai bun serial, la ora actuală. Anterior vorbeam despre afinitatea mea pentru seriale, care e un caz particular din nenumărate altele. Dar e o chestiune de gusturi și voi încerca să nu intru în contradicție cu fanii înflăcărați ai altor seriale. Breaking Bad îmi place pur și simplu. Îmi place modul în care au evoluat personajele, fără personaje caricaturale sau vag redate, îmi place atmosfera pe care o crează fiecare episod, îmi place cum e filmat și regizat ș.a.m.d.
Am fost zilele trecute la Total Recall, remake-ul ăsta nou. Film de acțiune, interesant, pentru cei care au mersul la cinema ca hobby e numai bun, fiind plin de efecte speciale. Nu m-a dat pe spate filmul în sine, ci revelația pe care am avut-o în momentul în care cancelarul Cohaagen a intrat realmente în acțiune. Mi-a luat câteva minute bune să îmi dau seama că e Bryan Cranston, actorul principal din Breaking Bad, într-un rol foarte diferit. Or, îmi plac extraordinar de mult actorii care își joacă personajele în mod diferit.
Colin Farrell, personajul principal al filmului, e întotdeauna un tip musculos, sexy și ușor întunecat, indiferent de producția cinematografică la care ia parte. Una dintre cele două gagici, Jessica Biel, e mereu o fată simplă, la locul ei, tip girl next door. A fost așa de la 7th Heaven încoace (pentru cei ce nu-și mai amintesc, 7th Heaven era popular acum câțiva ani la TV și era serialul ăla cu un popă, nevastă-sa și cei 7 copii ai lor). În afara filmului Total Recall sunt chiar mai variate exemplele: Megan Fox e mereu o tipă sexy și prădătoare de bărbați, Julia Roberts e mereu o fată fină și fragilă, dar cu sentimente puternice, Bruce Willis e mereu un dur și jumătate, Seth Rogen e mereu un tip la care nu s-ar uita nimeni dar el țintește spre cea mai sexy gagică... să mai continui? Citisem undeva că producătorii Breaking Bad au avut dubii în alegerea lui Bryan Cranston în rolul principal, pentru că rolul era unul dramatic, iar Bryan Cranston era cunoscut pentru un rol comic, din Malcolm in The Middle. Până la urmă s-au lăsat convinși, iar Cranston, comicul, s-a transformat în Walter White, un personaj extrem de complex și schimbat gradual.
Dacă, la început, telespectatorii empatizează cu Walter White, un tip la a doua vârstă, profesor de chimie la liceu cu un copil cu probleme locomotorii și mentale, treptat, personajul se schimbă enorm, fără însă ca noi, privitorii, să știm ce ne-a lovit. Când am încetat să justificăm sau să aprobăm acțiunile lui? Când am putea noi înșine să tragem linia?
Or, în Total Recall, Bryan Cranston nu a fost nici simpatic, amuzant, comic, nici profund, dramatic, rațional sau crud. A fost, dimpotrivă, nervos, ambițios, aproape caricatural. Faptul că, așa cum spuneam și mai sus, mi-a luat câteva minute să mă prind că e vorba despre același om m-a convins că, dacă nu Breaking Bad în sine, atunci măcar actorul său principal e al naibii de bun.
Am fost zilele trecute la Total Recall, remake-ul ăsta nou. Film de acțiune, interesant, pentru cei care au mersul la cinema ca hobby e numai bun, fiind plin de efecte speciale. Nu m-a dat pe spate filmul în sine, ci revelația pe care am avut-o în momentul în care cancelarul Cohaagen a intrat realmente în acțiune. Mi-a luat câteva minute bune să îmi dau seama că e Bryan Cranston, actorul principal din Breaking Bad, într-un rol foarte diferit. Or, îmi plac extraordinar de mult actorii care își joacă personajele în mod diferit.
Colin Farrell, personajul principal al filmului, e întotdeauna un tip musculos, sexy și ușor întunecat, indiferent de producția cinematografică la care ia parte. Una dintre cele două gagici, Jessica Biel, e mereu o fată simplă, la locul ei, tip girl next door. A fost așa de la 7th Heaven încoace (pentru cei ce nu-și mai amintesc, 7th Heaven era popular acum câțiva ani la TV și era serialul ăla cu un popă, nevastă-sa și cei 7 copii ai lor). În afara filmului Total Recall sunt chiar mai variate exemplele: Megan Fox e mereu o tipă sexy și prădătoare de bărbați, Julia Roberts e mereu o fată fină și fragilă, dar cu sentimente puternice, Bruce Willis e mereu un dur și jumătate, Seth Rogen e mereu un tip la care nu s-ar uita nimeni dar el țintește spre cea mai sexy gagică... să mai continui? Citisem undeva că producătorii Breaking Bad au avut dubii în alegerea lui Bryan Cranston în rolul principal, pentru că rolul era unul dramatic, iar Bryan Cranston era cunoscut pentru un rol comic, din Malcolm in The Middle. Până la urmă s-au lăsat convinși, iar Cranston, comicul, s-a transformat în Walter White, un personaj extrem de complex și schimbat gradual.
Dacă, la început, telespectatorii empatizează cu Walter White, un tip la a doua vârstă, profesor de chimie la liceu cu un copil cu probleme locomotorii și mentale, treptat, personajul se schimbă enorm, fără însă ca noi, privitorii, să știm ce ne-a lovit. Când am încetat să justificăm sau să aprobăm acțiunile lui? Când am putea noi înșine să tragem linia?
Or, în Total Recall, Bryan Cranston nu a fost nici simpatic, amuzant, comic, nici profund, dramatic, rațional sau crud. A fost, dimpotrivă, nervos, ambițios, aproape caricatural. Faptul că, așa cum spuneam și mai sus, mi-a luat câteva minute să mă prind că e vorba despre același om m-a convins că, dacă nu Breaking Bad în sine, atunci măcar actorul său principal e al naibii de bun.
Țiganul de la casa omului
Spuneți-le “rromi”, dacă nu vă place “țigani”. Oricum ar fi, probabil că vă gândiți la specia aia de țigan murdar și hoț care v-ar da și în cap pentru câțiva lei, pe care să îi bea înainte să meargă acasă să își bată nevasta. În curtea mea este o clădire în care stau doar ei, țiganii, vreo 3-4 generații. Doamnele ofuscate din curtea de blocuri, o serie de femei care, în marea majoritate, nu au pus mâna la lucru aproape niciodată dar au pretenții înalte de “doamne de societate”, nu îi suportă. Pentru ele să stai în apropierea unui țigan este denigrant, omul respectiv nu merită nici măcar un “bună ziua” scârbit. Acum vreo câțiva ani, am salutat-o pe cea mai bătrână țigancă, bunica celor 4 generații, de față cu o doamnă din bloc. Ea s-a uitat siderată la mine și m-a întrebat “Vai, dar tu vorbești cu ăștia?”
Fast forward până la evenimentul de azi-noapte. Eram pe drum acasă dinspre sală când vecinii mei din bloc și din curte au auzit un zgomot puternic, ca de explozie, urmat de un susur continuu. Să fie gazul? Să fie din bloc de undeva? Ajungând peste vreo 5-10 minute și nefiind prezentă la începutul agitației, am ignorat grupul de oameni strânși în curte și am pornit spre apartamentul meu, unde aveam de gând să petrec o seară relaxantă. Să dorm, sau să îmi fac ceva ușor de mâncare și să mă așez la vreun serial... În fine, planurile mele au fost imediat invalidate de faptul că apartamentul meu arăta ca Veneția într-o zi ușor mai secetoasă. Am intrat în baie. Mi se spărsese conducta principală de apă (sunetul de explozie la presiune), apoi a început să arunce apă cu putere în perete (susurul) și implicit să curgă pe la mine prin casă.
Am fugit repede la doamna președintă de bloc (acum fostă președintă) să îmi dea cheile de la pivniță, de unde se închide apa. Mi-a aruncat un “dar eu nu mai sunt președintă...”, soțul ei aprobând și completând cu “sun-o pe administratoare. [soția mea] nu se mai bagă, ea nu mai e președintă. Descurcă-te”. După insistențe, primesc și cheile de la pivniță și închidem apa, asta în timp ce singurii care au pus mâna să mă ajute la strâns covoare și scurs apa au fost nimeni alții decât vecinii mei țigani. Ah nu, să nu credeți că doar ei știau, pentru că am avut destui curioși care s-au retras odată ce au fost satisfăcuți cu imaginile inundației de la mine din casă. Două dintre vecinele din “casa veche” de țigani m-au ajutat să îmi întind covoarele mari și grele pe balcon, să măturăm apa spre canalizare și, cireașa de pe tort, mi-au și chemat instalator.
La 11 noaptea, instalatorul (dada, ați ghicit, țigan și el) a venit, a vorbit cu tata, a mers după materiale la unul care dormea și el ca oamenii la ora aia (sau cel puțin era în pijama), după care mi-a înlocuit țeava, pentru că, deși am închis robinetul principal, închiderea e proastă și încă mai curgea apă. Dacă o lăsam până a doua zi, nu numai că ar fi plătit întreg blocul apă de li s-ar fi încrețit în portofel banii de pensie, dar poate s-ar mai fi și infiltrat la magazinele de jos, de la parter. Ideea e că, totuși, la ora înaintată, omul a rezolvat o urgență. Femeia care l-a chemat a făcut pe dracu-n patru și cumva, cum a putut, a ajutat un om căruia nu-i datora nimic.
Îi respectam pe țiganii din curte și înainte. Dar seara trecută, văzând că toți curioșii blocului nu ridică măcar un deget, ba chiar unii mai îmi pun și piedici, în timp ce țiganii pe care atâția vecini îi disprețuiesc sunt cei care mă ajută, mai ales că și ei aveau problemele lor (după bunica lor venise salvarea noaptea trecută, iar ziua următoare nu a fost mult mai bine ca sănătate)... au tot respectul meu. Așa țigani să tot ai la casa omului.
Să nu ne răsfățăm...
Îmi place foarte mult laptele Milli. Are un gust foarte bun, se potrivește grozav cu veșnicele mele cereale de la micul dejun și vine la sticlă de 1.5L, care e cantitatea perfectă pentru o tură de cumpărături la Auchan. Dar îmi place și promoția pe care o au ei acum, în care se pot câștiga 20.000 euro pentru studii. Iar acel “pentru studii” merită tot respectul. Cunosc foarte mulți copii buni care se îndatorează pe termen lung pentru a putea urma studiile dorite, în străinătate, sau, mai rău, nici nu ajung să își urmeze studiile tocmai din cauza lipsei de fonduri.
Ok, să comparăm toată discuția asta cu cazurile de pe TLC, de la Outrageous Kid Parties. Vă spuneam că eu am doar o rablă de televizor în casă, care începe să bârâie ca pick-hammerul după 10 minute de la deschidere, așa că mă feresc să deschid televizorul pentru mai mult de 10-15 minute, cât îmi pot și mie nervii (combinația dintre bârâituri mecanice și prostie pură pe sticlă are un efect puternic coroziv asupra sistemului nervos). Așa că, dacă mai trec pe la ai mei sau prind la sală, așa mai iau și eu contact cu ce se întâmplă pe lumea asta... Revenind, ieri am fost la ai mei și m-am uitat cu soră-mea la o emisiune de pe TLC numită Outrageous Kid Parties, care expune răsfățul unor prunci de bani gata, mai ceva ca My Super Sweet Sixteen. În primul rând pentru că, hai, să zicem că Sweet Sixteen e o petrecere cam ca majoratele noastre, iar oareșce excese pot fi făcute. Însă a face unui prunc răzgâiat de 8 ani o zi de naștere cu limuzină, artificii, 100 de persoane, trupă rock și tort cât pruncul de mare, rotitor... “mai taie din ele dă-le dreacu”.
Știu, momentan cele două alineate de mai sus nu prea au mare legătură între ele, dar elementul care le leagă este faptul că, în timp ce unii ar crede că 20.000 euro sunt o sumă frumoasă din care să îți faci studiile, mama din emisiunea cu pricina a considerat că 29.000$ sunt o sumă frumoasă pentru a-și răsfăța copilul o singură zi. Copil care, de altfel, nu era nici prea deștept nici prea interesant, dar voi reveni la asta mai târziu. După cum ziceam, pe mine comparațiile astea mă cam indispun. Opt ani nu e un prag de vârstă. Nu îți iei buletinul, nu ai dintr-o dată voie să bei, să conduci mașina sau să iei decizii de capul tău. Opt ani e o vârstă la care copilul poate să se mulțumească și cu 15 invitați și un tort simplu, pentru că e atââââât de ușor să le distragi atenția la vârsta aia, că orice vor face li se va părea incredibil de amuzant și de interesant. Așa că, de ce nu, hai să le facem un chef ca la nuntă doar pentru că zbiară că vor petrecere de rock-star.
Dar stați, mai am un punct de vedere și abia apoi îmi termin pledoaria pe ziua de astăzi. Răzgâiata aia mică ținea morțiș să aibă petrecere de rock-star și să cânte ea pentru că asta își și dorește să devină. Ei bine, mă-sa o lăsa să umble pe stradă cu mișcări de curvuliță minoră. Pramatia mai avea defectul de vorbire al lui Elmer Fudd și își cam scuipa interlocutorii când vorbea dar nimeni nu încerca să facă ceva în privința asta. Și mai era și jegoasă cu frate-său, care era puțin gelos pentru că pe ziua lui se cheltuiseră doar 100$, și nu 29.000$, așa că nenorocita mică îi scotea tot timpul ochii cu tortul ei în formă de chitară life-size, artificiile și trupa ei rock. Și da, fetița, afonă cum era, a cântat la ziua ei cu trupa de rock și toți i-au suflat în fund că ce frumos cântă... Pentru că nimeni nu o să îți spună că ești o pramatie răzgâiată fără voce, peltică, proastă și înfumurată, când sunt la ziua ta. De-aia fetele trebuie să fie prietene cu mami, că poate le zice cineva cu sinceritate că se fac de râs. Sau poate le trimite la logoped, ceva...
Seriale, anyone?
Am ajuns dependentă de seriale. Asta este, m-am lăsat de cola (dacă tot suntem la subiectul ăsta, țin să menționez că deja au trecut 4 luni și nu mai simt nevoia de a bea un pahar rece și delicios de Cola la orice oră din zi sau din noapte...) și m-am apucat de seriale. La modul că, uneori, nu suport să fac un singur lucru. Dacă fac lucruri plictisitoare, precum curățenie, spălat de vase, împăturit de haine, tăiat legume sau mâncat, parcă toate astea le fac mult mai ușor dacă atunc un ochi la un serial, între timp.
Am ajuns acum să mă uit la The Tudors, deși nu mă impresionează la fel ca ultimele 3-4 seriale văzute (Arrested Development, Dollhouse, Don’t trust the b**** in apartment 23 și White Collar). Îi recunosc totuși meritele ca serial de istorie romanțată grozav, și există posibilitatea ca mai târziu, în lipsă de altceva, să mai urmăresc genul, că doar există destule asemănătoare. Pe de altă parte, cred că dacă ar pica VPlayul, ar fi un moment de tristețe pentru marea majoritate a generației mele.
Revenind, m-ar interesa dacă știți voi cumva niște seriale interesante, preferabil care să se fi terminat deja și pe care mi le puteți recomanda. Gândiți-vă că faceți o faptă bună! Fără voi, va trebui să mă plictisesc împăturind rufele!
Includ mai jos o listă cu ceea ce am văzut deja:
Boston Legal
Chuck
Desperate Housewives
Dollhouse
House MD
Lie to me
Nip/Tuck
Penn&Teller: Bullsh**
Sliders
The IT Crowd
Friends
Arrested Development
Scrubs
Star Trek: The Original Series
Star Trek: The Next Generation
Star Trek: Deep Space Nine
Star Trek: Voyager
Star Trek: Enterprise
Sunt la zi cu:
2 Broke Girls
American Dad!
Breaking Bad
Cougar Town
Dexter
Family Guy
Futurama
How I met your mother
Modern Family
South Park
Suits
The Big Bang Theory
The Cleveland Show
Two and a Half Men
White Collar
Corpul și templul meu
Toată lumea e grozav de impresionată de o campanie anti-fumat din Thailanda, în care doi copii le cer un foc la adulți care fumează. Apoi, după ce respectivii adulți le țin un discurs despre pericolele fumatului și refuză să le dea un foc, copiii le lasă o broșură cu “dacă ești îngrijorat pentru mine, de ce nu te îngrijorezi și pentru tine?”.
Răspunsul e foarte simplu. Copiii nu au forță de decizie. Legal vorbind, nu au destul discernământ încât să aleagă. De-aia nu votează până la 18 ani. De-aia nu se pot căsători până la 18 ani, decât cu acordul părinților. De-aia nu pot să iasă din țară, sau să lucreze munci grele. Pentru că nu ei își asumă riscul. Până la superba vârstă de 18 ani, dacă copilul se îmbolnăvește de cancer la plămâni din cauza fumatului, e vina (și costul) părinților. Ei trebuie să își asume riscurile, dacă își lasă sau nu odrasla să fumeze. La fel cu toate celelalte privilegii, părinții sunt drămuitorii. După 18 ani, ești liber să alegi dacă preferi să îți asumi sau nu anumite riscuri pentru anumite vicii, absolut după buna ta plăcere.
Atunci, problema nu e că adulții din campanie erau îngrijorați pentru copiii care le cereau un foc. Cel puțin, nu pentru sănătatea copiilor. Replicile lor, de genul “da’ dacă fumezi mori. Nu vrei să trăiești și să te joci?” au un caracter superficial și prost ales. Adevărata problemă era oare ce face un copil curat și îngrijit pe stradă, fără părinții lui, cerând de fumat? "Unde ți-s părinții?"
Fiecare e liber să își trateze corpul absolut cum vrea. Din câte țin eu minte, conceptul se numește habeas corpus; corpul meu îmi aparține. De la 18 ani în sus, mi se pare greșit ca oricine să facă reproșuri personale la adresa viciilor altuia. În primul rând pentru că nu e eficient. Nimeni nu se va schimba la insistențele altora, se poate numai din interior și cu multă voință. Dar, dați-mi voie să îmi repet concluzia: bețiv, mâncător de grăsimi, fumător, anorexic, musculos de steroizi/proteine, toate sunt ALEGERI LIBERE, asumate pentru niște riscuri cunoscute... de către cei peste 18 ani, sau, în unele cazuri enumerate mai devreme, și de către părinții minorilor.
Capacitate de tip Twitter
Ok, deci soră-mea dă acum capacitatea. Sau testarea națională, sau cum i-o mai zice în zilele noastre. De fapt, nomenclatura nu mă deranjează deloc, iar faptul că sunt doar două materii în loc de trei (așa cum am prins eu) mă lasă la fel de rece. Ceea ce mă revoltă însă este faptul că sistemul de învățământ regresează în mod continuu și îi tratează pe copiii de 15 ani de parcă nu ar avea nici măcar abilitățile cognitive ale unui prunc de clasa a patra.
Ieri am fost pe la ai mei și am întrebat-o pe soră-mea din materie. În mod surprinzător, aveam memorii clare și bine definite a multor concepte de limba și literatura română, datorate faptului că am făcut româna cu un profesor foarte bun, dl. Berindeiu, alături de alți factori auxiliari, precum faptul că mi-a plăcut gramatica, literatura și efectiv cititul. Au avut 5 amărâte de oprere de studiat: pastelul, basmul, nuvela, schița și fabula.
- Spune-mi 3 epitete din “Iarna”.
- ...
- Bine, atunci 3 figuri de stil, orice figuri.
- Are imagini artistice vizuale.
- Îmi poți da niște exemple?
- ...
- Păi din text. Gândește-te la text și scoate-le de acolo.
- ...
- Poezia, Flory.
- ...
- Nu ai învățat-o?
- O zis [doamna dirigintă] că nu trebuie să o știm pe de rost.
- Și atunci nu dai exemple din text?
- Nu. Spun numai că sunt imagini și gata.
Îi explic că, dacă învață poezia pe de rost, poate căuta orice figură de stil sau idee chiar pe text, în timpul examenului. Ajungem și la sfaturi. Îi povestesc că noi aveam cam tot timpul aceeași structură-schelet a comentariilor și că e bine să înceapă cu niște lucruri despre autor, să încadreze poezia în opera autorului. Ce-a mai scris Alecsandri? Eu și mama divagăm puțin, mă apuc să recit Peneș Curcanul, finalul de la Sergentul, ne amintim ce poezii faine știam pe de rost (și încă știu), ce multe poezii faine sunt în literatura română, de fapt. Ne amintim de El Zorab. De Scrisoarea a III-a. Revenim asupra subiectului. Deci, Flory, înțelegi cum e cu introducerea, cu autorul?
- Unde să mai îmi încapă și astea?
- Cum adică unde să îți încapă? Ai două pagini. Îți încape...
- Nu am două pagini. Am 10-15 rânduri. Numa’ definiția îmi ia 4 rânduri, unde să îmi mai încapă și opera autorului?!
Asta m-a lovit ca o piatră în cap. Mi-a luat câteva secunde să trec prin starea de uimire la starea de revoltare, pe care nu am avut atunci timp să mi-o afirm, și într-un final la “hai să ne facem că nu am auzit ce ai spus”. Dar așa se explică totul. Faptul că nu trebuie să învețe poezia, că nu trebuie să dea exemple din text. Faptul că întreg conceptul de “compunere ce demonstrează apartenența unei opere la specie sau gen*” e doar formal, pentru că nu este mod posibil în care 10-15 rânduri să poată demonstra ceva. Capacitatea la Limba și Literatura Română nu e Twitter, unde ai limită de 140 de caractere. Trebuie să se vadă acolo că elevul gândește, interpretează, leagă fraze cu ușurință. Româna e mai mult decât o materie azvârlită la întâmplare în programă, să nu fie de folos mai departe. La facultate am avut de scris documentații, proiecte, articole... pentru toate mi-au trebuit cunoștiințe de bază despre coeziunea și coerența unui text. 10-15 rânduri nu sunt un text. Sunt 5 fraze trântite acolo, care pot fi legate prin orice fel de mijloc, fără să pară lipsă de creativitate sau originalitate. Doi de “și”, un “în concluzie” și gata, ai făcut textul?
Le-a picat, la subiectul al II-lea, să descrie o persoană pasionată de cărți. La subiectul al III-lea, cel de literatură, nici măcar nu au avut demonstrație, ci li s-a dat un text și s-a cerut să scrie despre mesajul transmis. Trezirea, sunt elevi de 15 ani! Își petrec timpul bând, fumând și vopsindu-și părul, se dau maturi și independenți, iar la română primesc subiecte de clasa a patra? Sunt oameni. Adolescenți, dar totuși oameni. Puțin respect li se cuvine și lor, nu să primească subiecte jenant de simple...
* pentru cititorii care au dat capacitatea cu ceva timp în urmă, compunerea de demonstrație e un soi de comentariu
Call me maybe?
Tot timpul pățesc chestii de genul ăsta. Dacă e să îmi acorde atenție vreun tip, e ori analfabeto-mârlan, ori e totalmente deplasat. Nu îmi place să vină gigeiii să mă agațe în club, indiferent dacă vine cu o replică interesantă sau, mai rău, dacă încearcă să pună mâna. De mine se distrau prietenii că odată și odată îi voi rupe mâna la vreunul de-ăsta. Și dați-mi voie să spun, for the record, că dacă vrei să îți faci loc prin mulțime și trebuie să atenționezi pe cineva să se dea la o parte, îl/o poți bate pe umăr, nu să pui mâna pe toate șoldurile și fundurile persoanelor aflate pe ruta spre baie/garderobă/afară la o “țigare”.
Dar divaghez. Aseară am fost cu ai mei la pizza și am dat, la Liga, de o masă imensă de băieți care și-au dat coate când m-au văzut. Unul dintre ei, tare simpatic. Ei bine, întrebarea mea era ce face o fată în cazul ăsta? Vezi un tip, parcă ai vrea să intri în povești cu el să vezi dacă îl duce și capu’, nu numai fizicul, și... ce? Face furori pe Interneți melodia aia cu “Hey, I just met you! And this is crazy, but here’s my number, so call me maybe”, dar este cineva pe lumea reală care chiar face asta? Adică ați văzut voi sau ați auzit oameni care să ceară sau să își dea numărul de telefon la necunoscuți numa’ așa? Mai rău era că, aplicând strategia “strugurii sunt acri” și meditând la faptul că poate oricum are prietenă și precis oricum nu va fi interesat și oricum nu mă pot băga în vorbă cu el, mama în loc să aprobe, tot mă “săpa” cu “de unde știi? poate n-are prietenă”. Mama e uneori mai pusă pe șotii decât mine...
Altfel, sună destul de solidă ideea: mergi, dai numărul, mingea e la el în teren și se hotărăște apoi dacă face ceva în legătură cu asta. Dar, repet, eu nu am văzut chestii de genul ăsta întâmplându-se decât în filme, videoclipuri, reclame și alte elemente ale fantasticului. Cred că voi rămâne la ideea mea inițială, că nu poți cunoaște persoane de sex opus în restaurante, baruri sau cluburi. Îi cunoști la școală (facultate), la serviciu, la voluntariat, maxim la cursuri, prezentări și tabere neafiliate școlii.
Despre tineri și tineret
E interesant a fi tânăr. Mai ales a coexista cu diverse persoane pe care părinții noștri le-ar fi numit “oameni mari”. Amintiți-mi, când voi avea mini-ingineri prin casă cu 50% material genetic de calitate garantată Călina Cenan, să nu le spun niciodată “taci că acum vorbesc oamenii mari”. În primul rând pentru că le subminează orice fel de încredere în ei și orice fundament de libertate personală. V-am mai spus că mă consider a fi libertariană, că pentru mine libertățile personale de a vorbi, de a învăța și de a-ți deține propriul corp și propria minte sunt cele mai importante, la nivel ideologic. Or, cred că în momentul în care desconsideri pe cineva, fie el și un țânc de 3 ani, va purta un mic sau mare stigmat de lipsă de încredere în sine, de concepție greșită că părerea lui nu valorează nimic. În al doilea rând, pentru că nu sunt de acord cu nomenclatura de “oameni mari”. Nu toți adulții sunt automat oameni mari, de parcă anii i-au transformat în oracole de gândire profundă și experiență. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt genul de adolescent rebel care crede că părinții lui sunt depășiți. Dimpotrivă, părinții mei, prietenii lor plus o mare parte din familia extinsă beneficiază de cel mai mare respect al meu, dar să nu vină nimeni să îmi zică că nea Gicu de profesie spărgător de sămânță și producător de râgâială e om mai mare decât soră-mea, care, la 14 ani, emite judecăți coerente. La nea Gicu, soră-mea nu trebuie să îi zică sărumâna, pentru că nu e un om mare, e doar adult.
Am pornit în cruciada asta pentru că tinerii sunt pomeniți de multe ori. Am auzit mulți oameni care își pun speranțele în tineret, ca fiind “cei curați”, care nu au învățat cum să fure din vremea regimului comunist. Pe de altă parte, există aceia care nu acordă pic de încredere tineretului, cei care se referă la noi prin apelative colorate din categoria “mucioși”, “cu judecăți de doi lei” ș.a. Aceasta din urmă este categoria care le spunea propriilor copii să tacă din gură când vorbesc oamenii mari. (apropo, eu nu îmi amintesc să îmi fi spus părinții mei vreodată așa ceva, mai ales că prin jurul vârstei de 10 ani au început să se prindă că cea mai eficientă metodă de a mă reduce la tăcere era să îmi pună o carte în mână)
Mi-a trimis astăzi mama vreo două-trei videouri antice de pe Youtube în care Ceaușescu era glorificat până la scârbă. Erau telejurnale, relatări de pe la conferințe europene etc. Unul mi-a rămas întipărit pentru comentariile unui utilizator, care, după cum spuneam mai sus, ataca orice comentator tânăr cu argumente “solide”, povestindu-ne cum tinerii habar nu au ce bine era în comunism. Că toată lumea avea un loc de muncă și nu putea fi dat afară. Că oamenii aveau bani, de-aia stăteau la cozi, că aveau chef să cumpere din banii ăia mulți. Că Partidul Comunist Român va reveni la putere... și multe alte din aceeași serie. Și indiferent de câte ori aud argumentele astea, nu pot să le înțeleg. Am mai postat pe blog odată cerând explicații, de ce ar trebui să rezonez la argumentele cu locul de muncă sigur, călduț și bine plătit. Cum să pot pricepe așa ceva? Dacă nu poți fii dat afară, ce te determină să lucrezi de două ori mai bine? Se poate câștig fără risc? Dacă ai bani dar nu ai pe ce îi cheltui, la ce îți folosesc banii? Exemplul cu profesorul care a experimentat socialismul la clasă e relevant în acest sens.
Profesorul cu pricina le-a promis studenților că indiferent de rezultatele individuale la testele parțiale pe care le va da, toată clasa va primi aceeași notă și anume media aritmetică dintre toate notele studenților. Asta a dus la scăderea notelor cu fiecare nou test, până la momentul în care toți cei din clasa respectivă și-au picat examenele. De ce? Pentru că, lipsiți de motivația succesului personal materializat prin notă, cei harnici nu au mai învățat de 10. De ce să învețe de 10, dacă oricum luau 7? Apoi, de ce să învețe de 10, dacă oricum luau 5? Și într-un final, de ce să învețe de 10, dacă tot picau examenul? Clasa a fost un haos în final, pentru că toți se acuzau între ei că nu învață, împărțeau vina pentru picarea examenului și așa mai departe. Experimentul profesorului a fost un succes în a demonstra că un astfel de sistem va claca întotdeauna.
Revin la tineret. Faptul că nu ne-am născut în mijlocul comunismului nu înseamnă că nu ne-am interesat, că nu am cercetat, că nu recunoaștem anumite părți bune ale regimului comunist. Aștept cu nerăbdare momentul în care discuțiile ideologice vor fi mai urmărite decât cele de aruncat cu noroi în adversari. Aștept momentul în care nu ne vom mai insulta între noi pentru că suntem mai tineri sau mai bătrâni (da, da, a te aștepta de la cei în vărstă să îți acorde încredere înseamnă și a nu mai apostrofa bătrânii în autobuz cu binecunoscuta expresie “tataie, te caută moartea acasă”), mai realiști sau mai idealiști, politici, apolitici sau din partide oponente. Dar asta înseamnă, în primul rând, să ne respectăm.
Și mai ascultați tineretul din când în când. S-ar putea să vă surprindă plăcut.
Bond. Stai, cum se scrie "geims"?
Citesc azi titlurile din Libertatea. După cum am mai explicat de nenumărate ori, e o plăcere vinovată a mea să citesc și presa de scandal, ca nu cumva să îmi închipui că toată lumea se învârte în jurul discuțiilor serioase din campania americană sau descoperirilor din Science Focus, Descoperă, sau Știință și Tehnică. Bineînțeles că, în majoritatea cazurilor, titlul în sine ajunge. Mihaela Rădulescu și Andreea Marin au făcut crize de nervi când au auzit că sunt colege, Diva X și-a arătat chiloții când a ieșit din mașină, Niște politicieni au aruncat cu noroi unii în ceilalți și Bacalaureatul e un dezastru. Dar am dat astăzi peste o nouă bijuterie în materie de titluri, pusă probabil de un jurnalist inspirat, care a decis să facă o comparație între metodele tehnologice de copiat și cele de spionat. Aluzia fină era că James Bond precis și-a luat bacul copiind cu microcască sau cu ceas cu copiuțe.
Amuzant sau nu, pentru că toată esența lui James Bond se pierde prin această comparație. Mie îmi plac foarte mult filmele cu James Bond. Am avut ocazia să văd câteva dintre cele cu Sean Connery, care aveau suspans, finețe și șarm al personajului cât să dea pe dinafară, dar și cele noi, cu Pierce Brosnan sau Daniel Craig sărind aprig la bătaie și aruncându-se de/prin/în explozii/avioane etc. Factorul comun a fost că, niciodată, dar niciodată, James Bond nu pare a fi genul care a copiat la Bac. Omul, așa fictiv cum e el, e spion internațional, treaba lui e să fie atât de inteligent, de rapid în luarea deciziilor și de sigur pe el în acțiune, încât cu siguranță nu a fost genul de laș care se roagă de colegu’ “Hai măăă, zi-mi tu la cască că mă pică ăsta pentru că n-am fost în stare să învăț zece lecții”. Voi vă dați seama că James Bond trebuie să fie în stare să memoreze pe loc dosare secrete? Că ia cunoștiințe destul de solide de fizică să-și folosească ceasul cu scripeți ca să sară de pe pod? (Chestie care, apropo, e fizic imposibilă dacă e să iei în calcul greutatea lui James Bond, subțirimea corzii și faptul că ceasul e prea mic pentru întreaga rolă)
Înțeleg aluzia, că nu sunt nici eu bătută în cap. Da, sunt impresionante microcăștile. E interesant și ceasul cu fițuică. Ambele au aromă de spionaj. Dar pe James Bond să nu vă mai prind că îl insultați în halul ăsta.
Clișee: Polițistul singuratic
Nu vă enervează cum în fiecare film/serial cu o latură SF, apare câte un polițist batjocorit de toată lumea, care până la urmă are dreptate?
Adică tipul caută și face tot felul de presupuneri, descoperă cum o clădire poate fi aproape invizibilă ochiului public dacă e underground și are sisteme inteligente de reciclare a aerului, energiei electrice și apei. Are contacte relativ dese cu o organizație secretă, dar totuși toți colegii lui îl iau de idiot?
OK, deci ai ordine de la FBI să cauți ceva ușor implauzibil. Cât de matur poate fi ca, printre colegii tăi de la FBI, să fie o grămadă de bullies care îți recomandă prietenește să nu fii prost să îți urmezi ordinele, sau să te ia la ironii de genul “hei băiete, m-a întrebat copilul unde o pot găsi pe zâna Măseluță. Asta nu e aria ta de expertiză?”. Iar ironiile sunt cea mai inofensivă treabă. Cu tipul ăsta nu cooperează nimeni, nu îl ajută nimeni să deschidă dosare ale altor cazuri, nu are acces la baza de date și trebuie să convingă o gagică să îl lase să caute amprente sau nume...
Mi se pare atât de supra-utilizată ideea asta și, totodată, atât de implauzibilă... Din câte știam eu, ordinele nu se discută.
Pastori și homosexuali
Am citit și văzut pe net două incidente separate, și totuși asemănătoare. Sau, cel puțin, două incidente care aparțin aceleiași categorii. Unul dintre ele era cazul unui pastor american care a încurajat un copil de 4 ani să cânte “Ain’t no homos gonna make it to heaven”, altul mai extrem, în care un alt pastor american și-a dat cu părerea cum că homosexualii și lesbienele ar trebui închiși în spatele unui gard electrificat până vor muri cu toții. Și iar începem discuția cu drepturile homosexualilor. Și iar citește mama blogul și se gândește că homosexualii sunt scârboși și nu ar trebui eu să le apăr drepturile, așa că de ce mai scriu?
Ei bine, în primul caz am o atitudine mai moderată. Din punctul meu de vedere, Biserica e, sau ar trebui să fie, cât se poate de independentă față de lumea exterioară (Separarea Bisericii de Stat, remember?) Or, asta înseamnă că are libertatea de a-și alege propria doctrină atât timp cât nu instigă la violență, interferând astfel cu autoritatea Statului. Toate bune și frumoase până acum. După părerea mea, e normal ca popa să creadă că homosexualii nu vor ajunge în Rai. E normal să și predice asta în Biserică, pentru că alegerea unei credințe sau a unei Biserici e complet voluntară. E treaba fiecăruia dacă crede sau nu în Rai și dacă crede sau nu că homosexualitatea, adulterul, lenea ș.a. sunt păcate care vor priva un om de bucuriile Raiului. Într-adevăr Vechiul Testament conține numeroase pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea pentru aceste ofense. Odată cu Noul Testament, interpretarea Vechiului Testament a fost estompată de mult mai puternicele idei de iubire necondiționată a aproapelui dar este absolut prerogativa fiecărei Biserici să aleagă ce interpretează ca fiind în continuare păcat de moarte și ce nu.
În primul caz, problema e cu copilul. Voci supărate spun că îndoctrinarea unui copil de mic îl va face homofob când va crește. Pe de altă parte, țin să cred că nu e chiar așa. Copiii vor spune multe lucruri după ureche și fără să le înțeleagă și fără să le gândească, lucruri din care “vor ieși” cu vârsta. De exemplu, când eram mică, bunică-mea, profesoară de matematică fiind, m-a învățat Teorema lui Pitagora generalizată. Iar eu, un omuleț de 3-4 ani, eram tare impresionantă în fața celorlalți, ca un fel de geniu matematic. Dar eu nu știam ce spun, nu m-a ajutat cu nimic când am crescut și a trebuit să aplic teorema respectivă și nu mi-a influențat cu nimic parcursul în matematică. Pe vremuri eram și mult mai religioasă, dar am constatat că îmi pot gândi și singură unele probleme existențiale, la care religia cu siguranță nu e răspunsul. Revenind, ideea este că odată ce copilul va învăța să gândească singur (și asta ține de familie și de modul în care va crește, nu de Biserică) va fi în stare să judece singur dacă adoptă sau nu gândirea “Ain’t no homos gonna make it to heaven”.
La polul opus se află instigarea la violență din al doilea caz. Ei bine, a spune că homosexualii și lesbienele trebuie închiși în spatele gardului electrificat până mor e cu totul și cu totul extremist și instigă la violență. La Tehnici de Programare Orientate Obiect, am avut un curs despre cum “miroase” un cod greșit. Poate mirosi a complexitate forțată, poate mirosi a inutil, poate mirosi a prea mulți parametri etc. Așa îmi miroase și mie toată afirmația a Holocaust. Nu o să înțeleg niciodată cum o religie care spune că doar Dumnezeu are dreptul de a lua o viață, o religie ce se pretinde a fi a iubirii aproapelui... Cum poate această religie să se împace cu ideea de a comite omucidere în masă bazat pe criterii selective. La fel ca în cazul Holocaustului, ce îi împiedică atunci să pună după gard alte categorii de oameni pe care ei îi consideră păcătoși, pasibili cu moartea?
O selecție din Deuteronom, aceeași carte care condamnă și homosexualitatea? Fetele care și-au început viața sexuală trebuie omorâte cu pietre. Copilul nelegitim nu are voie în Biserică până la a zecea generație. Bărbații care își urăsc nevestele trebuie castrați. Sculptorii și gravorii sunt blestemați. Dacă fratele, nevasta, copilul tău sau chiar un prieten vor să își schimbe religia, ucide-i. Un fiu rebel și încăpățânat poate fi ucis cu pietre de către bătrânii cetății... În fine. Este cineva care nu s-a găsit pe listă?
E una să ai o doctrină, și alta să fii fanatic.
Kindle și ce se poate citi pe el
Mi-am cumpărat zilele trecute un Kindle, în urma unor prelungi economii și gânduri. Am făcut-o pentru că mă așteptam să îmi fie util la școală, dar să mă ajute și să revin la bunele obiceiuri cu beletristica. Și așteptările mele au fost împlinite, ba chiar depășite de jucăria pe care o butonez de vreo 2 zile încoace.
Ce e așa special la Kindle? În primul rând, raportul calitate-preț e grozav. Ecranul nu obosește ochii deloc, pentru că tehnologia E-Ink imită aproape perfect hârtia (prima dată când am văzut un astfel de ecran mă gândeam că e o hârtie pusă deasupra) și nu are iluminare din spate. Consumul bateriei e infim, pentru că are loc doar atunci când se schimbă paginile, nu și în timp ce pagina rămâne afișată. Formatele specifice pentru e-books sunt ideale, dar și pdf-urile se pot afișa per se, sau converti folosind Calibre, un soft care, nu numai transferă și convertește cărți, dar se ocupă și cu trasmiterea feed-urilor RSS pe Kindle. Drept urmare, m-am abonat la câteva site-uri de știri, bloguri și reviste pe care înainte efectiv nu aveam când să stau după ele pe calculator să le citesc. Îmi vine să îmi smulg părul din cap când mă gândesc ce puțin sunt la curent cu ce se întâmplă pe lumea asta și câte am putut afla din câteva articole.
Cu ocazia asta, țin să precizez și câteva surse bune de presă online mai puțin cunoscute peste care am dat din absolută întâmplare: Science Focus, Think Progress și blogul Coding Horror. Science Focus e una dintre cele mai bune reviste din domeniu pe care le-am deschis vreodată. Conținutul îmi pare mult mai dens și mai interesant decât la mai-cunoscutele Descoperă sau Știință și Tehnică (a nu se înțelege de aici că am ceva împotriva celor două, dimpotrivă...), având inclusiv o rubrică de întrebări trăznite, în genul “Cât de rapid ar trebui să alerg ca să calc pe apă?”, sau “De ce este căscatul contagios?” Think Progress e un site mai pe gustul meu nou-format pentru problemele politice, sociale, judiciare ș.a. ale americanilor (pentru că, să fim sinceri, la noi nu există discuții pe aceste teme care să nu dea în derizoriu, în can-can, sau în nesimțire). Iar Coding Horror e ceva simpatic, inteligent și bine scris, pentru programatori și nu numai. Dar în special pentru programatori.
Schimbări TV
Mă enervează când serialele se schimbă pe parcurs. Și, mai ales, mă enervează când serialele încep să se auto-ridiculizeze, să se facă mici glumițe despre serial... în serial. De exemplu, Family Guy, mai nou, a devenit foarte autoironic. La început aveau “cutaway jokes” (fără nicio legătură cu acțiunea), iar acum au început să facă cutaway jokes despre cutaway jokes. Hăhăieli ieftine de genul “n-am avut nicio idee ce glumă să punem aici, așa că sperăm că vă mulțumiți doar cu scuzele noastre” sau “ce facem aici? așteptăm după cutaway joke?”. Mă simt așadar privată de umorul pe care îl aveau înainte. Oamenii se uitau cu plăcere și râdeau la glumele alea, așa că nu mi se pare o idee prea grozavă a schimba stilul. Dacă nu mai există idei, ghinion, închide serialul și gata.
Dar mă uit momentan la Boston Legal, un serial care a început extraordinar de bine, cu cazuri interesante și avocați inteligenți, cu o dinamică fenomenală a cuplului de personaje principale, Denny Crane (William Shatner, căpitanul Kirk din Star Trek-ul original) și Alan Shore (James Spader). Iar, la început, Denny era singurul excentric și ușor “anormal”, uneori atrăgându-l și pe Alan, restul firmei de avocatură era formată din oameni serioși cu cazuri pasionante: crime, litigii, procese legate de prejudecăți rasiale, sexuale etc. Un rol superb avea Rene Aubejonois (Odo din Star Trek: Deep Space Nine) ca Paul Lewinston, cel care le tempera pe toate, vârstnicul firmei și vocea rațiunii. Erau 3 gagici deștepte care rupeau gura târgului la procese și un fost pușcaș marin foarte prezentabil ca avocat (Brad, un băiat frumușel cu față de all-American).
Fast forward până la sfârșitul sezonului 3/începutul sezonului 4. Avem, în firmă, după cum urmează: o pitică care e iubita lui Denny, un travestit care, ocazional, se costumează și în Oprah, un autist care tot timpul scoate sunete bizare, stă cu mâinile lipite de coapse și e ciudat în preajma oamenilor, matroana unui bordel cu filiale în Londra, Boston și New York, dar și o gagicuță căreia, ca să o distingă și pe ea cu ceva, i-au dat un accent britanic. Paul Lewinston a fost înlocuit cu un tip care, în afară că are părul alb, nu are niciun pic de savoare ca și personaj. Iar, în cazul lui Alan și Denny, lucrurile au evoluat cel mai rău. Prietenia lor cândva atât de interesant redată, cu tot cu sesiunile lor de băut scotch și fumat trabucuri la sfârșitul episoadelor, e acum asezonată cu glume homosexuale, cu situații penibile (de exemplu când se înscriu amândoi la Paza de Coastă, dar lui Alan îi e frică de apă) și cu alte ieftineli ordinare. Trist. Nici cazurile, deși nu sunt groaznice, parcă nu mai țin pasul.
Mă întreb de ce nu au făcut chestia matură de a termina serialul înainte să dea în penibil.
Totuși, aș nota referințele puține și discrete la Star Trek. Când era vorba de insectele de apă ce se prind pe somon, supranumite cling-ons, Denny reacționează instant: “Ai spus Klingons?”. La un moment dat i se sugerează să se mute în Hawaii, iar el e contrariat “What am I supposed to do with my job? Beam up to Boston every day? (Ce să fac atunci cu slujba mea? Să mă teleportez la Boston zilnic?)”. Și, bineînțeles, telefonul lui Denny are clapetă, iar ringtone-ul e identic cu sunetul scos de dispozitivele de comunicare (tot cu clapetă) din Star Trek.
Oricum ar fi, recomand primele sezoane cu cea mai mare căldură, iar ultimele în cazul în care treceți ușor peste penibilități. Serialul e interesant, sunt multe chestii de avocatură și procedură Americană, iar personajele sunt foarte simpatice.
Death row meals
Știți cum cei condamnați la execuție au dreptul la o ultimă masă cu absolut tot ce vor ei? O masă la care nu e nevoie, bineînțeles, să își facă griji de calorii, de colesterol, de mirosul mâncării etc. Și am prins mai demult colecții de poze cu ceea ce au cerut diverși condamnați, de la fripturi în sânge la un simplu pahar de sifon, de la fasole frecată la cantități industriale de înghețată...
Eu ce aș alege? Un antreu de pâine Pave proaspătă de la Auchan cu Almette și roșii cherry, o porție de 5 Crispy Strips de la KFC cu sos de usturoi, o înghețată McFlurry cu KitKat și sos de caramel și un pahar de Coca-Cola rece, fără gheață sau lămâie. Și dacă nu este KFC prin apropiere, să fie celebrul grătar de ceafă de porc "a' lu' mama".
Dar voi?
A avea sau nu opinii politice?
Îmi plac multe chestii la americani. Îmi place că deleagă responsabilitatea, că sunt obișnuiți să își caute interesul chiar dacă asta înseamnă să exagereze lucrurile, să dea în judecată (chiar și unii candidați care au făcut promisiuni electorale de care nu s-au ținut), să nu tacă dacă au ceva de spus. Dar mai ales îmi place că au convingeri politice pe care și le exprimă, fără ca asta să “oftice” diverși alții. Mai puține atacuri la persoană de genul “bă tu ești prost că ții cu ăia” și mai mult argumentare de forma “iată de ce ăia cu care țin eu sunt mai buni”...
Unde vreau să ajung? Aseară am avut curiozitatea de a vedea ce se întâmplă dacă îmi expun convingerile politice, așa că am pus pe Facebook o poză de cover nouă, cu candidatul pe care îl susțin la alegerile locale. Nu am pus-o din postura de membru al vreunei organizații, nu am pus-o din dorința de a determina pe alții să voteze același candidat (tind să am prieteni greu influențabili, cu opinii formate și greu de schimbat), am pus-o pentru că este omul cu care voi vota. Și acum vine partea pe care nu o înțeleg: în decursul a o oră de când am pus-o, am primit comment-uri și mesaje private care mă blamau: “cum mi-am permis să am o poză politică la cover”?
(asta era poza)
În primul rând pentru că am încredere în filosofia politică pe care o adopt și nu mi s-a părut niciodată un tabu a vorbi despre ea. Sunt libertariană în sens larg, adică ideea mea de societate perfectă este aceea în care statul se amestecă minimul necesar în viața privată a cetățenilor. Prin anii ‘90 și toamna, îmi amintesc că dezvoltarea Clujului mergea destul de greoi, pentru că foarte multe investiții private erau efectiv frânate (a se vedea Metro, construit în Florești pentru că la Cluj “nu era voie”). Boc nu prea era la Cluj în timpul mandatului anterior, așa că nu a putut frâna mare lucru, de aceea se văd îmbunătățiri majore. Apostu
- Am cunoscut o parte din echipa liberalilor. Mi se par oameni cu capul pe umeri, care vor să facă ceva bun. Sunt tineri și de acolo trebuie să pornim.
- Partidul Național Liberal este partidul român cu cea mai apropiată viziune față de a mea. Și spun Partidul Național Liberal deși contextul curent este acela de USL, pentru că, în principiu, pe la noi PSD nu are prea mare spor în alegeri (a se vedea contextul urban și alți factori în care nu voi intra acum)
- Programul propus este bun și mă “atinge acolo unde mă doare”. Studentă la Calculatoare, mi se pare foarte bună propunerea Parcului IT, mai ales că am citit prin ziare că suntem mare centru IT pe țară, s-ar părea chiar și peste București.
De asemenea, susțin votul în sine. Există locuri (nu în România) în care votul alb “None of the Above” (”Niciunul dintre aceștia”) este o opțiune validă, care se numără în sondaje și e o modalitate de a exprima nemulțumirea față de clasa politică. La noi, în schimb, votul alb/mâzgălit/votul cu Mickey Mouse NU contează. DELOC. E ca și cum nu ai fi mers la vot, iar câștigătorul se decide din voturile valide. Simplu. Partea mai delicată e că votul trebuie să conteze dacă e nevoie de schimbare...
Dezbatere: emisiuni vs. emisiuni
Îmi plac emisiunile cu tipe complexate. De multe ori prind la sală câte o emisiune pe TLC cu diverse femei nemulțumite de câte vreo parte a corpului lor și vreun tip cu orientare sexuală incertă care le încurajează să încerce fuste scurte. Așa e și emisiunea aia cu Fashion Police, unde un tip “ferchezuit” și o gagică ușor trecută, dar încă bună, dau sfaturi vestimentare (de multe ori unor femei mai puțin atrăgătoare, de parcă tare ușor ar fi să empatizezi cu ele și să le trimiți prin magazine, când tu, ca femeie, încapi în măsura S). Întotdeauna cazul din episodul curent e cel mai grav pe care l-au văzut vreodată, e cazul să intervină în forță. Băieții de genul sunt tot timpul dramatici, în sensul că dau prin motocoasă toate hainele omului, ca să îi schimbe viața odată pentru totdeauna.
Pe de altă parte, sunt emisiunile de sănătate și mod de viață. Este Biggest Loser, unde îi aleargă pe ăia de le sare cămașa (trebuie să recunosc că e o motivație bună pentru sală, având în vedere că dacă nenea care își măsoară greutatea în quintale poate să alerge pe bandă, cum să nu pot eu, o amărâtă de ordinul zecilor de kilograme?), ba am prins la un moment dat ceva de alimentație, în care îi înșira la una ce-a mâncat ea în timpul săptămânii, rezultând cantități impresionante de suc carbogazos, maioneză și colesterol sub diverse forme. Ideea acestui tip de emisiuni pare a fi deprinderea participanților cu obiceiuri sănătoase care le pot îmbunătăți forma fizică per se, nu doar să o acopere cu haine avantajoase.
Așa că am o propunere de dezbatere. Care dintre aceste soiuri de emisiuni credeți că e mai utilă pentru participanți? Un argument pro pentru prima categorie este că încrederea în sine contează cel mai mult, că poți avea defecte fizice chiar notabile, însă trebuie să treci peste ele. Pe de altă parte, a doua categorie face o schimbare reală, benefică. Eu una nu suport toate fițele de genul “ah, vreau să slăbesc. dar dacă se poate nu vreau să îmi schimb alimentația și mi-e și lene să fac sport”, respectiv sunt atâția oameni care deja de la vârste fragede suferă de inimă și de ulcere și de tot felul de prostii. Și aici nu glumesc, pentru că am personal cunoștiințe care iau medicamente de inimă la sub 25 de ani, sau mai au puțin și dau în ulcer din cauza modului de viață. Însă divaghez. Revenind la discuția anterioară, nu o să vă întreb la ce emisiune v-ați înrola de bunăvoie, pentru că probabil nimeni nu își dorește să ia în piept mai știu eu ce probe teribile, dar unde ați trimite o altă persoană? La o emisiune unde i se aruncă chiloții în malaxor și i se cumpără alte haine care să-i ascundă defectele, sau la o emisiune unde va fi învățat să se urce din când în când pe bicicletă și să nu spargă 3 pizza și 2L de Cola la o singură masă?
Intermisie de pauză
De data asta nu mă voi scuza pentru absența îndelungată de pe blog. Am avut atât de puțin timp la dispoziție încât, deși mi se rupea sufletul când sutele mele de fani așteptau să scriu, efectiv aveam mustrări de conștiință de oricâte ori mă îndepărtam de proiecte și teme. Pe parcursul a 3 luni, am lucrat aproape încontinuu, de dimineața până seara. Niciodată nu m-am trezit după 8, indiferent că a fost seară cu chef, zi de weekend sau vacanță... Au fost precuperări (termen "coined" de către domnul Ivan, care făcea cursuri în avans ca să nu fie nevoie de recuperări), au fost recuperări, au fost proiecte, documentații, rezolvări de probleme, plimbări pe la E-ON Gaz (pentru un motiv sau altul niciodată nu ne vine factura deodată cu cea a tuturor vecinilor)... În aceste 3 luni ferestrele deschise pe laptop au fost mereu Eclipse, Violet UML Creator, MySQL Workbench, Matlab/Simulink, Xilinx ISE, Visual Studio, QtCreator și LyX (pentru nenumăratele "docomente"). Și nu pot să mă plâng, pentru că mereu am făcut câte ceva interesant. Ba chiar mă apucă groaza când mă gândesc oare ce-oi face după sesiune?
FIN
Am terminat astăzi un curs foarte interesant ce a durat două săptămâni și am impresii la cald, atât bune cât și rele. În principiu, aș dori să mă exprim în ceea ce privește diferența dintre bătrâni și persoane cu dizabilități, dar până atunci voi mai trece prin câteva idei. Cursul avea tema “User Friendly Design and Innovations for Senior Citizens”, dar ni s-a vorbit și despre nevoile specifice persoanelor cu dizabilități.
În primul rând, aș remarca importanța de a avea într-o echipă mulți oameni diferiți, dar competenți în domeniile lor. Mi-a prins foarte bine să lucrez cu oameni care nu aveau gândire de computer engineering, să mă ocup de probleme multidisciplinare și mai ales de proiectul final, care a fost, per echipă, designul unei case tehnologizate (Smart Home) specială pentru un cuplu în care el are 83 de ani și Parkinson’s (fiindu-i necesar în curând și un scaun cu rotile), iar ea 75 și forță musculară slăbită. Pentru fiecare echipă, scenariul era diferit, de la două surori locuind în același apartament la un bărbat sănătos și sportiv care însă are pacemaker ș.a.m.d. De-a lungul cursului am învățat foarte multe despre soluțiile pentru persoane cu dizabilități și chiar am exprimentat cu scaune cu rotile și cu o Smart Home adevărată, plină de soluții comode pentru toată lumea, așa că la sfârșit trebuiau filtrate informațiile respective și aplicate la scenariile noastre particulare.
Și-aici vine buba. Mie mi se pare că, dintre cei care au participat la acest curs, prea puțini au avut experiență cu oameni în vârstă activi, și că prea puțini dintre acești “interesați” de designul centrat pe om iau în considerare personalitatea clientului. Mai exact, cred că am fost singura echipă care a precizat cât de importante ar fi discuțiile cu cuplul căruia îi reconstruim casa, ca să vedem dacă le place sau nu organizarea, partiționarea, dacă le convine prețul și dacă am reușit să ne ocupăm de toate problemele... În fine, eu personal cred că psihologia e foarte importantă în orice.
Oamenii în vârstă sunt în continuare oameni. Și, ca oricare alți oameni, nu le place să li se amintească că îmbătrânesc, că le slăbește sănătatea, că vai săracii de ei! Aproape toate echipele au inclus în designul băii o toaletă cu nivel adjustabil, ca pentru scaun cu rotile. Chiuvetă adjustabilă, ca pentru scaun cu rotile... toate “în caz că”. Mi se pare din start abordarea greșită. Odată pentru că nu toți bătrânii ajung în scaun cu rotile. Apoi pentru că nimănui nu îi place să i se amintească faptul că “vine și ziua aia când o să ai nevoie, tataie!”. Să faci o rampă de n metri în fața casei pentru că odată și odată s-ar putea să fie nevoie să intri cu scaunul cu rotile mi se pare atât stupid cât și insultător. Bunică-mea a aruncat odată un scaun de legănat pentru că îi semăna prea mult a scaun cu rotile.
Situația persoanelor cu dizabilități e complet diferită. Da, în locurile publice sunt absolut pentru Design For All (pentru toți), unde pentru toți înseamnă că rampa sau elevatorul nu e doar pentru cei în scaune cu rotile, ci și pentru mamele cu cărucioare, pentru tinerii pe role, sau pentru persoanele care se mișcă greu, de exemplu. Într-adevăr conceptul de Smart Home se aplică perfect pentru casele lor. Tot ceea ce înseamnă accesibilitate, comfort și spațiu pentru ei am văzut în Smart Home-ul pe care l-am vizitat și mi se par lucruri fenomenale. Pe scurt, am văzut live că poveștile mele cu tehnologia în ajutorul umanității nu sunt povești de adormit copii. Mai rar ai ocazia să îți vezi idealurile în exercițiul funcțiunii...
Neamțul neamț și în Finlanda
Am povestit și eu ca tot țăranu’ plecat la civilizație cum e prin vest, dar până acum nu și pe blog. În decursul a patru zile recunosc că m-au uimit multe, dar ultima a fost o știre de proporții... Pentru cei ce au deschis televizorul mai târziu, eu sunt plecată în Finlanda de sâmbătă, pentru un curs intensiv de două săptămâni, asemănător unui Erasmus intensiv, pe tema soluțiilor inginerești pentru seniori și nu numai.
Prima chestiune care mi-a sărit în ochi a fost câtă încredere au în oameni. Adică, spre deosebire de eterna și fascinanta țărișoară de baștină a mea, aici se pornește de la premisa că cine intră în incintă e cinstit și nu trebuie verificat sau ținut sub observație. Micul dejun e inclus pentru noi, dar se dă într-o sală unde sunt puse și alte produse de patiserie, sucuri și cafele care nu sunt incluse în prețul micului dejun. Nimeni nu stă de capul clienților să vadă ce iau și ce mănâncă și nici camere video nu sunt, pentru că fiecare client, după ce mănâncă și îi tihnește, merge și îi roagă pe cei de la recepție să îi ia banii corespunzători. Mi se pare că în România așa ceva ar fi de-a dreptul halucinant, cu clienții având buzunarele pline de “gratisăciuni” și râgâind maxime inteligente de soiul “hă hă, ce prost e și patronul ăsta. Păi numa’ io singur l-am fraierit de vreo zece gogoși!”
Iar oamenii își lasă bagajele nesupravegheate când merg până în benzinărie după un suc sau o cafea, apoi se întorc la ele fără nici cea mai mică grijă. Sunt clădiri în renovări sau în construcție, pe lângă care zac nesupravegheate materialele de construcții, care la noi ar fi dispărut demult.
Dar ceea ce m-a siderat cu totul și cu totul, a fost o relatare din cursul de astăzi despre Instrucțiuni de Asamblare. Cursul a fost ținut de un profesor din Germania care a prezentat și situația curentă a liniilor de asamblare speciale din țara lui. Adică există la ei linii de producție dedicate aproape în totalitate persoanelor cu dizabilități, dintre care majoritatea suferind de dizabilități cognitive sau emoționale, deci care nu se pot integra într-un mediu de lucru normal. Am avut o tresărire când mi-am dat seama că persoanele cu dizabilități din Germania muncesc la fel ca ceilalți, că pentru ei e mai mult “pot duce o viață normală și harnică la fel ca ceilalți” decât “lasă, nene că și așa am ajutor social...”. Însă ceea ceea ce a urmat a fost pentru mine cu adevărat șocant: salariul. Atenție că e peste ajutorul social pe care oricum îl primesc, dar poate fi undeva între 60 și 600 euro, salariul mediu fiind 159 de euro.
Câââât? 159 de euro e aproximativ 700 de lei, salariul minim al unui asistent de facultate, chiar când intră în domeniu. Păi băga-mi-aș picioarele că niciodată n-am înjurat pe blog, dar mie chiar îmi crește tensiunea când mă gândesc că un cadru academic (eventual și cu doctorat) e plătit cât pentru o muncă de retardat în Germania. Adică retardatul mediu din Germania ia, pe lângă ajutor social, un salariu de asistent? Că așa suntem noi. Ne pișăm pe ea educație. Ne bălăcărim în mediocritatea unor hăhăituri ieftine, a unor facultăți din care ieși leneș profesionist și în distracția generală a manelelor și pițipongismelor.
Și câți dintre noi, ăștia care suntem civilizați și plătim cinstit ceea ce mâncăm, sau credem că profesorii merită mai mulți bani decât retardații... Câți dintre noi vrem să rămânem în țară și câți s-ar muta mai bine în Germania?
Micul dejun al campionilor
Ca de obicei, mă simt vinovată că nu am scris demult, deși, tot ca de obicei, am un motiv bun. De data asta este începutul celui de-al doilea semestru, atât de temut de toți cei care au auzit legenda cu “Băăă... Păi în anul 2, semestrul 2, abia aștepți să vină sesiunea, că e mai lejer să înveți la examene decât să tot lucri ca prostu’ la proiecte...”. Să zicem că până acum se adeverește, deși probabil aș fi mult mai relaxată dacă nu aș pleca Sâmbătă în țări străine. Dar, despre asta mai târziu.
Subiectul de astăzi sunt pozele de hipsteri de pe Facebook. Bineînțeles că voi vorbi despre o singură subcategorie, căci a acoperi cu miștouri toate ipostazele penibile pe care le afișează hipsterii pe site-urile de social networking ar fi o muncă sisifică... Și de muncă sisifică am parte destul zilele astea.
Zilele trecute circula pe bloguri un filmuleț în care o tipă sare în piscină, iese la geam să se uite la priveliște și apoi scuipă niște platitudini pe tema “ia uite ce viață am eu!”, cu substrat de “să moară dușmanii mei ce deșteaptă sunt eu și în ce ape mă îmbăiez dimineața”. Filmulețul a fost parodiat de mai multe bloguri, cu tot felul de personaje sărind în cadă și ieșind la pervaz, ironia fină fiind că nimănui nu îi pasă ce faci tu de dimineață, unde te speli, dacă te cântărești și dacă te uiți sau nu pe geam.
Exact în aceeași categorie intră pozele cu micul dejun. Toți hipsterii au impresia că ei sunt singurii din univers care iau micul dejun sau care beau cafea de dimineață. Întreaga lume trebuie să se ploconească în fața micului lor colț din univers în care beau cafea dintr-o ceașcă haioasă sau de la o cafenea de fițe, din categoria care fac inimioare în spuma de la cafea. De la poze vivace cu razele de soare pătrunzând finuț prin fereastra de bucătărie și până la prim-planurile alb-negru ale ceștilor cu văcuțe, toată lumea își începe ziua cu ceva cu totul și cu totul special.
Dacă nu primești și câteva like-uri admirative de la prietenii tăi hipsteri, de-a dreptul hipnotizați de ce artistic ești tu când îți bei cafeaua cu raze de soare și inimioare... tot micul dejun a fost degeaba. A fost mainstream.
Ai trage în Hitler?
Am văzut ieri un documentar, stupid de altfel, în care oamenii de pe stradă erau întrebați, printre altele, dacă l-ar ucide pe Hitler. Adică, transportați prin timp în epoca lui, având o pușcă cu lunetă și cale liberă glonțului, ar trage?
Problema e mult prea elaborată, însă nu cred că aș apăsa pe trăgaci. Istoria recentă s-a construit în mare parte pe evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial. Veți spune că Hitler e un singur om, dar el a ucis milioane, deci, matematic vorbind, aș face un bine dacă l-aș ucide. Voi spune că Hitler a ucis milioane dar istoria a învățat din asta și de aceea nu ne putem închipui astfel de orori astăzi. Poate că Răul a trebuit să se întrupeze sub o formă sau alta și poate a fost la momentul oportun, când a putut fi învins. Cine știe ce s-ar fi întâmplat fără milioanele de civili și soldați pierduți în decursul celui de-al Doilea Război Mondial? Război nuclear la scară mare? Un Imperiu al fricii? Autodistrugerea noastră, ca rasă?
Istoria e făcută pentru a fi învățată, nu schimbată și în niciun caz repetată.
Dreptul ca dreptul, dar obligația de a avea copii?
În “Freakonomics”, Steven Levitt și Stephen J. Dubner găsesc o corelație între numărul de ani de educație ai mamei și probabilitatea ca fiul/fiica acesteia să se implice în activități criminale. Mai pe înțelesul tuturor, cu cât mama e mai needucată, cu atât copilul iese mai rău, unde rău înseamnă membru al unei găști, violator, tâlhar, criminal ș.am.d. De altfel, celebrul caz Roe vs. Wade din Statele Unite, care a dus la legalizarea avorturilor în ‘73 ar fi dus la o scădere a ratei criminalității 20 de ani mai târziu, până atunci în creștere alarmantă, efectiv pentru că toți acei copii neiubiți de mamele lor, crescuți în condiții dificile de mahala, nu mai existau.
În primul rând, să clarific poziția mea: sunt pro-alegere, cum ar spune americanii, care au mereu două facțiuni pentru orice problemă (în cazul de față pro-choice și pro-life, deși sincer nu mi se par termeni destul de opuși ca sens precum sunt cele două tabere). Și asta din motive cât se poate de clare, despre care am mai vorbit în posturi anterioare, și anume cazurile de violuri (unde intră desigur orice categorie de abuz sau incest, inclusiv cele dintre fetițele de 9 ani și unchii lor prietenoși, sau bețivanii care au chef să pună mâna pe prospătură după ce și-au băut mințile și și-au bătut bine nevestele), cazurile în care un copil nu poate fi întreținut (fie pentru că deja sunt destui în familie, fie efectiv din lipsa mijloacelor materiale. Important de menționat este faptul că a întreține un copil înseamnă nu numai a-i oferi de mâncare și un colț unde să doarmă, ci și condiții propice în care să se dezvolte și să fie educat) și, nu în ultimul rând, cazurile în care se detectează probleme de sănătate grave la mamă sau la făt.
Nu sunt de acord, în schimb, cu folosirea avortului ca singură metodă contraceptivă, de toate proastele inconștiente care nu știu folosi un prezervativ. Din auzite cică pe vremea lui Ceaușescu nu numai că era interzis avortul, dar nu se găseau pe piață metode contraceptive. Or, scuza asta nu ține, pentru că toate gardurile sunt pline de Durex. Scuza că ești toată inocentă și nu știai că funcția principală a sexului e de procreere sau că ți-a fost rușine să te protejezi e genul de scuză pentru care merită ca genele respectivei să nu mai aparțină omenirii., poate poate ne-om deștepta colectiv... Revenind, da avortului ca “last resort”, nu inconștienței credule.
Dar asta aduce în polemică o chestie cu totul nouă. Pe tot felul de siteuri apar date conform cărora doar un procent infim, de maxim 10% în total, dintre avorturi, ar cădea într-una din categoriile acceptabile descrise mai sus. Aparent avortul ca urmare a inconștienței (repet - după date neverificate), face 90% din numărul total. Iar aici spun atât. Pentru cele 10%, treaba trebuie să rămână legală*. Cine sunt eu să judec linia subțire dintre “am cu ce să-l întrețin” și “n-am”? Cine sunt eu să îi spun femeii dacă mai poate sau nu mai poate crește un copil? Cine sunt eu să aprob nașterea unui copil care nu va fi iubit? Sau care va duce o viață mizeră pe care nu o merită?
*Dacă nu mă înșel, Winston Churchill avea o vorbă: “Eu am dreptate și tu n-ai. Dar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate, eu voi lupta până la ultima picătură de sânge.” Eu una m-aș feri ca dracu’ de tămâie să ajung în situația lor, dar pentru dreptul lor la libertate și alegere...
Scurtă reflecție: când cuțitul ajunge la OS
Lucruri de nespus utilizatorilor de Linux:
1. Ce fel de Windows e ăsta?
2. Ok, da’ unde e Internet Explorer?
3. Wow! Are ferestre și iconițe? Credeam că faci totul din cod...
Never again, ați înțeles?
Despre Star Trek, Arghezi și prejudecată
Râdem și glumim destul de des pe povestea cu fetele de la Poli. Dar uneori, e râsul, plânsul, pentru că sunt tare cuprinzătoare prejudecățile precum “fetele nu sunt bune la matematici”, “fetele nu sunt bune la materiile de hard”, “fetele din Poli nu vor să fie în Poli” și altele din aceeași serie. Săptămâna asta, un domn profesor mi-a sugerat să mă apuc de altceva. Era vorba că nu e prea târziu pentru mine, că puteam să mă las de anul trecut, dar mai am timp și acum. Că nu are rost să fac o facultate de teama părinților. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta. Am luat în considerare faptul că nu am fost în stare să îi răspund pe loc, precum și faptul că oameni care au terminat Politehnica sau încă sunt în Politehnică îmi citesc blogul. Și totuși, incidentul se reduce la un fapt simplu: niciodată nu mi-a fost rușine cu persoana sau cu personalitatea mea. Așa că, hai să spunem lucrurilor pe nume.
Am desfăcut calculatoare la viața mea. Am pus la loc calculatoare desfăcute de alții și împrăștiate intenționat. Mi-am legat singură Internetul și televizorul. Am configurat topologii de rețele și mi-a plăcut să o fac. Am luat bursă până acum în fiecare semestru de când am început facultatea (sesiunea asta mai am un singur examen, pe care și dacă l-aș lua cu 5 nu îmi periclitează bursa). Am învățat la materii care mai de care mai obscure, urâte, ciudate, frumoase, sublime, interesante, bazate pe fizică, matematică și informatică. Când mi-am dat seama că principiul pe care se bazează porțile NMOS este aceleași cu cele logice, matematice și fizice, putând reuni sub doar două semne (+ și x) conceptele din ramurile existenței (sau/ori, adunare/înmulțire, serie/paralel)... m-am gândit că dacă Dumnezeu există, cu siguranță că el se află la convergența tuturor științelor, în momente ca acesta însă de magnitudine mult mai mare... Și sunt fată. Și înțeleg, nu tocesc ca proasta. Și, repet, îmi place.
Dar dincolo de asta, am să aduc în discuție episodul 15 din sezonul 6 al Star Trek: The Next Generation, un episod superb, poetic, numit Tapestry. În Tapestry, căpitanul Picard este atacat cu o armă care îi oprește inima artificială (pe care a dobândit-o în tinerețe după ce a fost înjunghiat într-o bătaie dintr-un bar), iar Q (ființă omnipotentă binecunoscută de fanii seriei) îi oferă șansa să meargă în trecut să schimbe totul. Ei bine, Picard se întoarce, face lucrul responsabil și nu provoacă bătaia respectivă, rămâne cu o inimă sănătoasă DAR la întoarcere are surpriza să se constate ca ajutor de băgător se seamă pe navă, umil cititor de rapoarte și asistent al cuiva. Pe la finalul episodului, Q explică: "[the alternate Picard] learned to play it safe...and he never, ever got noticed by anyone" (Noul Picard a învățat să joace la sigur... și niciodată, niciodată nu a fost observat de nimeni). Nu, niciodată nu voi fi omul care să aleagă calea ușoară, calea sigură și plăcută. Nu îmi doresc să fac ceva care să nu mă provoace. Voi recunoaște că îmi este greu, că pe la mijlocul sesiunii întotdeauna mă simt ca ultimul om. Uneori mă simt... lovită de către facultate. Dar când mă ridic, lumea e a mea.
Cât despre “a face facultatea de teama părinților”, cred că am spus de nenumărate ori că sunt împotriva ideii și că ai mei nu m-au împins niciodată spre o anumită facultate.
Și, pentru că am promis și puțin Arghezi, am să redau ideea din Tapestry și sub forma unui fragment din Psalmul meu preferat (pe care bineînțeles nu l-aș fi memorat niciodată de bunăvoie, dar aș fi făcut o mare greșeală):
Ispitele ușoare și blajine... dar răsplata... Merită totul.
N-au fost și nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca și în cugetare,
Deprins-am gustul otrăvit și tare.
Există un drept de a avea copii?
Citeam pe 9gag (recunosc, nu e tocmai cea mai grozavă sursă de informație, dar părea foarte admirativ preluată știrea, așa că o bănuiesc reală. Dacă nu este, îmi pare rău și vorbim la nivel pur teoretic) că o femeie cu sindrom Down și soțul ei, cu retard mintal, au un copil perfect sănătos. Atașată e poza lor fericită și felicitări sincere pentru curajul pe care l-au avut pentru a încerca și reuși să aducă pe lume un copil și să aibă o familie normală. În definitiv, ei ce?, nu sunt oameni ca oricare alții?
După părerea mea, este absolut discutabilă fapta lor. Nu sunt o persoană nerezonabilă. Sunt de acord că a avea o familie și copii e un drept al oricărui om. Mame singure, tați singuri, cupluri homosexuale, săraci lipiți pământului etc., singura chichiță pe care o găsesc este binele copilului, mai exact ar fi ideal ca acel copil să nu ajungă să “își crească el părinții”. Or, la fel ca în cazul mult-mediatizatei mame-record de o sută de ani care a născut acum vreo 5-6 ani un copil drag ca ochii din cap și perfect sănătos, copilul cuplului de mai sus va ajunge să aibă grijă de părinții lui încă din timpul copilăriei. Nu mă înțelegeți greșit, dacă cumva se întâmplă ceva cu părintele între timp, e absolut lăudabil propriul copil să îl îngrijească. Însă în situația în care deteriorarea sănătății părintelui e inevitabilă, e altă mâncare de pește...
Am efectuat aproape instantaneu căutarea pe wikipedia. Îmi aminteam eu ceva legat de infertilitatea celor cu boli genetice și aparent îmi aminteam bine. Sau aproape bine. Aparent bărbații cu sindrom Down sunt infertili, dar femeile sunt doar “mai infertile”, considerându-se posibil, deși ușor improbabil, să aibă copii. Și totuși, există un motiv pentru care natura nu prea permite existența copiilor ăstora.
Dincolo de riscul de a avea copii bolnavi, așadar, rămâne problema responsabilității. Cine va crește copilul? Părinții? Părinții, ajutați de părinții lor (care probabil au deja o vârstă)? Prieteni? Rude? Până când îi vor putea asigura existența și copilăria? Sunt gata să pun un pariu cu miză mare că nu vor trece 18 ani din viața lui până să fie capul familiei, să își îngrijească părinții bolnavi și, în cel mai rău caz, bunicii bătrâni. La fel cum copilul mamei-dinozaur o va șterge la fund pe mamă-sa peste nici 7 ani. Poftim, copilărie. Poftim, hai să îi lăudăm că “au avut curajul”.
Întrebare
Citind aici că băiatul ăla care a luat drogul "crocodilul" e o victimă și jumătate și că biata mamă-sa e supărată că nu are bani pentru tratamente, vroiam să întreb, că poate e cineva mai în temă decât mine, dacă băiatul a fost forțat în vreun fel să ia drogul. I-a pus cineva pistolul la tâmplă? L-a amenințat cineva cu bătaia sau i-a amenințat familia? Încă ceva, "băiatul" (care e adult, ce mai!) a fost măcar curios ce ia? Știa că porcăria aia o să mănânce carnea de pe el? Întreb numai, ca să nu ziceți că am prejudecăți.
Pentru că, din câte îmi dau eu seama, trebuia să se gândească că mamă-sa are salariu de 700 de lei ÎNAINTE să ia un drog care te lasă la pat, nu după, ca să ne plângem prin ziare că noi suntem victime și suferim.
Pentru că, din câte îmi dau eu seama, trebuia să se gândească că mamă-sa are salariu de 700 de lei ÎNAINTE să ia un drog care te lasă la pat, nu după, ca să ne plângem prin ziare că noi suntem victime și suferim.
What's the good of being good?
Nu îmi place să dau bani la cerșetori. Pentru că, în general, aceștia sunt fie capabili de muncă și leneși, fie sclavii unor vicii ce le depășesc bugetul, fie delegați al celor de mai sus (i.e. copii care nu beneficiază deloc de banii respectivi). Cunosc atât de multe incidente, atât personale cât și prin relatări, în care oamenii ce “mureau de foame” și aveau nevoie de ajutor “să-și cumpere un codru de pâine” au refuzat cu o înjurătură bună orice alte modalități de milă decât banii. Pe scurt, cerșetorului nu îi pasă de ajutor sau de milă, ci de bani. Recomandarea mea personală este să nu dați nimic adulților,, iar în cazul copiilor ceva dulce sau ceva de mâncare e perfect, pentru că pe aia măcar le-o lasă lor...
Argument?: Eu le dau banii, am făcut o faptă bună, mi-am văzut de treaba mea, așa că nu îmi pasă ce fac ei mai departe.
Contra-argument: Și ce-ai rezolvat? Acea “faptă bună”, în accepțiunea comună, înseamnă un bine făcut cuiva. Or, dimpotrivă, prin bani se încurajează tocmai comportamentul vicios inițial. Unde e binele în a încuraja un om înapoi la lene, sticlă etc.?
Și atunci, dacă “a da bani săracilor” și-a decăzut din drepturile de faptă bună, de fapt ce înseamnă bunătatea? Prin ce se poate exprima, astăzi, milă și compasiune și, mai ales, de ce? De ce persoane non-religioase aleg să contribuie la cauze nobile? Nu ar trebui ca persoanele non-religioase să fie... rele?
O idee interesantă în cartea lui Dawkins, “The God Dellusion” este aceea că ființele umane au păstrat caracteristicile de compasiune și ajutorare a altor oameni* tocmai pentru că acestea sunt, evoluționar vorbind, fiabile pentru dezvoltarea speciei. Sprijinul reciproc e unul dintre premisele ce stau la baza societăților moderne. Undeva, la nivel subconștient, știm că o creștere a societății se poate face doar dacă toți (sau, oricum, marea majoritate) membrii ei cresc. Așadar, există posibilitatea distinctă ca altruismul să fie de fapt o simplă trăsătură evoluționară. Vom lăsa asta la libera dezbatere a filosofilor, totuși. Însă mai am o întrebare.
O persoană ce face fapte bune este bună? Aparent ar exista o funcție de catharsis în caritate, astfel încât, în cazul multor oameni, se vor corela nivelul de vină interioară cu o cantitate impresionantă de acte caritabile/fapte bune. Este, totuși, supus dezbaterii, având în vedere una dintre legile cele mai importante ale logicii: Corelația nu e Cauzalitate.
Consider că suma tuturor aspectelor personalității determină dacă vom evalua o persoană ca “bună” sau “rea”. Dar, fără îndoială, cea mai importantă parte a acestei sume o reprezintă umanitatea pur și simplu, comportamentul social în lipsa standardelor (să nu judeci o persoană după cum se comportă cu superiorii săi, ci după cum se comportă față de cei ce nu îi pot oferi nimic), toleranța și civilizația. Pe scurt, o persoană “bună” nu e, în niciun caz, “nesimțită”.
* În acest sens recomand spre citire nuvela autoarei Nancy Kress, “Beggars in Spain” (”Cerșetori în Spania”)
Bila pătrată e nimic pe lângă tigăi
Ador teleshopping-ul. E, de cele mai multe ori, comedie în cea mai pură formă. Produse ca oricare altele sunt transformate în obiecte ce schimbă vieți și fac minuni. O mână de grăsane sunt în stare să vorbească 20 de minute încontinuu despre inovația supremă a clătitelor pătrate, de parcă ar fi descoperit fuziunea la rece, sau să își amintească înfrigurate traumele trecutului, când li se lipea halca de porc de tigaie și trebuiau să stea atente, lângă foc.
Nu e nevoie să mă rugați, voi detalia oricum. Aparent, e o chestie fenomenală să ai o tigaie pătrată (așa cum, mai demult, era fenomenal să ai o tigaie cu gaură pe mijloc), pentru că așa folosești toată suprafața și poți pune garnitura lângă carne, lucru imposibil de făcut într-o tigaie rotundă, unde nu poți face atâtea lucruri deodată, pentru că, desigur, cartofii prăjiți sunt pătrați în universul lor. Clătitele pătrate sunt de asemenea superioare clătitelor rotunde, pentru că... pentru că.
Mi s-a părut înduioșătoare povestea tragică a unei tipe care m-a făcut să verific dacă nu cumva era setat televizorul pe 16:9 din nou, pentru că tanti nu încăpea în cadru nici unsă pe margine. Or, tanti asta se văieta că pe vremuri, când nu avea așa tigaie șmecheră, trebuia să trudească ore în șir la aragaz pentru familia ei. Lucra așa de mult, încât la final nici măcar nu îi mai era poftă să mănânce și ea. Premiul I pentru Anorexie se acordă doamnei de 500 de kile de la Tigaia Pătrată, care, biata de ea, se vede că după ce trudea atât nu avea chef nici de ceafă de porc, nici de sângerete, nici de tobă, nici de maioneză sau cremă de unt cu zahăr, ci lua doar așa, un pic, din scârbă.
Problema e că oamenii chiar își imaginează că genul ăsta de produse le vor schimba viața, că dintr-o dată orele petrecute la aragaz se vor transforma în zece minute de aprins focul și luat mâncarea gata. Că orele petrecute pe banda de alergat la sală se pot înlocui cu niște ventuze electrice ce te fac să arăți a top model în timp ce mesteci chipsuri cu gust de motorină în fața televizorului. Ceva mă face să cred că produsele minune nu apar la teleshopping.
Studenții în sesiune
Ce credeți că fac studenții în sesiune? Mai ales prin prisma unei postări anterioare a mea, în care susțineam că, oricare două variante li s-ar oferi, studenții o vor alege pe cea fără învățat? Protestează.
În această seară mi-am scos capul dintre cursuri și am deschis televizorul (nu de alta, dar e plin facebook-ul de păreri, impresii și opinii legate de proteste) să văd ce se mai întâmplă. Am sfârșit într-o sesiune de râsete incontrolabile cu Deliile mele, legate de conceptul scârbei de învățat. Ce ar fi în stare să facă studenții, doar ca să nu învețe? Multe. Un tip era, mai devreme, frăgezit* de jandarmi și târât pe maidan. Altul luase foc, dar l-au stins ăștia... La final, amândoi erau zâmbitori. Pe față li se citea satisfacția pură și o umbră din gândul “Măcar în seara asta nu am învățat la Circuite...”
*Eu credeam că jandarmii dau cu bastoanele alea până când nu se mai agită/zbate individul, nu că dau din inerție, cu amplitudine mare și plini de tact, ca la șnițele.
Trucuri de sesiune
Sesiunea îmi face creierul să intre în overdrive. În timpul anului, mi-e relativ ușor să vegetez, dar în zilele cu mult învățat e de parcă s-ar face autostrăzi printre neuronii mei și apar cele mai faine idei de glume (a se vedea cazul de anul trecut cu Ivan și prietena lui Pavel, care e pe cale de a face istorie ca una dintre cele mai bune glume făcute la un examen, pe aria Europei de Sud-Est), idei de postări pe blog, argumente superbe pentru discuții aprinse etc. Așa că mi-a venit următoarea idee. Ce ar fi dacă aș împărtăși câteva dintre trucurile mele de sesiune? Și voi la fel. Cum învățați? La ce strategii de planificare și trucuri obscure apelați? Și dacă se adună destule, voi face Trucuri de sesiune II și poate chiar III. Momentan, iată primele la care m-am gândit:
1. Fiul Risipitor
Pentru cei care vă scrieți cursurile pe foi și nu în caiete, dar și pentru cei care învață din surse multiple, adunați tot ce aveți legat de o materie și împrăștiați pe masă (să nu mai fie nimic altceva, legat de alte materii sau alte prostii). Organizați și împărțiți munca după cursuri SAU capitole în cărți SAU număr de pagini SAU dificultate dar cel mai bine luând în considerare totul. Fiecare zi înainte de examen are porția ei de învățat, plus una-două zile de recapitulare și probleme. Începeți să adunați fiecare "porție", ordonați pe zile și puneți mâna pe carte.
2. Think Big
Ajută să vă desenați lucruri și e ideal să aveți o tablă/whiteboard/caiet imens/planșe pe care să vă puteți desfășura în voie. Eu personal am un whiteboard cu markere, care servește și ca flipchart când îi pun foile. L-am luat din IPB vara asta și sunt foarte-foarte mulțumită.
3. Dopaje cinstite
4. Worst case scenario: Regula de 3 simplă
În cazul în care chiar nu mai funcționează nimic împotriva oboselii, se doarme un timp de aproximativ 3 ore. De ce 3 ore? Pentru că mai puțin înseamnă a nu prinde somn REM (somnul odihnitor) și mai mult înseamnă a strica un ciclu de somn iar trezirea în mijlocul unui ciclu de somn vă lasă la fel de obosiți, dezorientați și fără chef cum v-a lăsat materia înainte. În general se spune pe Interneți că somnul trebuie planificat în ture multiple de 3 ore (adică 3, 6 sau 9 ore), deși după alte surse este vorba de multipli de o oră și jumătate (pentru cititorii cu pregătire preponderent umanistă, multiplii de 3 ore îi cuprind și pe cei de o oră și jumătate).
Momentan pe astea mi le amintesc, poate mai revin pe parcurs. Dar mă interesează voi ce faceți pentru a vă ajuta memoria și performanțele școlare, pe timp de restriște?
1. Fiul Risipitor
Pentru cei care vă scrieți cursurile pe foi și nu în caiete, dar și pentru cei care învață din surse multiple, adunați tot ce aveți legat de o materie și împrăștiați pe masă (să nu mai fie nimic altceva, legat de alte materii sau alte prostii). Organizați și împărțiți munca după cursuri SAU capitole în cărți SAU număr de pagini SAU dificultate dar cel mai bine luând în considerare totul. Fiecare zi înainte de examen are porția ei de învățat, plus una-două zile de recapitulare și probleme. Începeți să adunați fiecare "porție", ordonați pe zile și puneți mâna pe carte.
2. Think Big
Ajută să vă desenați lucruri și e ideal să aveți o tablă/whiteboard/caiet imens/planșe pe care să vă puteți desfășura în voie. Eu personal am un whiteboard cu markere, care servește și ca flipchart când îi pun foile. L-am luat din IPB vara asta și sunt foarte-foarte mulțumită.
3. Dopaje cinstite
- Guma de mestecat îmbunătățește fluxul de oxigen la creier.
- Coca-Cola îngrașă și e spurcată pentru cei care trăiesc sănătos, dar dă atât zahărul cât și cafeina necesare.
- Vitaminele sunt o idee bună - nu trebuie să fie neapărat cele scumpe pe care o să încerce farmacistele să vi le bage pe gât (gen EuroSuperUltraVita sau ce știu eu ce prostii la minim 50 de lei). Eu folosesc 9Vita. Domnul Ivan recomandă Gingko Biloba Plus Plus.
- Seara sau dimineața se iese la aer minim 10 minute, indiferent cât de mult e de învățat sau cât de frig e afară. În aceeași idee, se aerisește în cameră pentru că, științific vorbind, așa cum aparatura electrică funcționează cel mai bine atunci când e băgată în priză, așa și creierul uman funcționează la parametri optimi atunci când beneficiază de destul oxigen.
4. Worst case scenario: Regula de 3 simplă
În cazul în care chiar nu mai funcționează nimic împotriva oboselii, se doarme un timp de aproximativ 3 ore. De ce 3 ore? Pentru că mai puțin înseamnă a nu prinde somn REM (somnul odihnitor) și mai mult înseamnă a strica un ciclu de somn iar trezirea în mijlocul unui ciclu de somn vă lasă la fel de obosiți, dezorientați și fără chef cum v-a lăsat materia înainte. În general se spune pe Interneți că somnul trebuie planificat în ture multiple de 3 ore (adică 3, 6 sau 9 ore), deși după alte surse este vorba de multipli de o oră și jumătate (pentru cititorii cu pregătire preponderent umanistă, multiplii de 3 ore îi cuprind și pe cei de o oră și jumătate).
Momentan pe astea mi le amintesc, poate mai revin pe parcurs. Dar mă interesează voi ce faceți pentru a vă ajuta memoria și performanțele școlare, pe timp de restriște?
Sexul și Politehnica
Umblă pe facebook o poză cu o provocare simpatică, care zice așa: “Ia cea mai apropiată carte pe care o ai la îndemână. Deschide la pagina 45. Prima propoziție descrie viața ta sexuală în 2012”. Mi-a amintit de zilele faine de liceu, în care aveam timp să citesc beletristică, iar Drăgo și Micloș aveau talentul de a răsfoi cărțile mele exact acolo unde nu trebuia, formându-și părerea că eu citesc numai cărți cu morți, nebuni sau persoane cu activitate amoroasă la un nivel ridicat. Promit că, orice carte ar fi fost, chiar și Biblia, ar fi puricat-o până găseau ceva vag interpretabil ca aluzie sadică, morbidă sau sexuală (bine, bine, Biblia nu e exemplul potrivit de carte fără scene morbide, sadice sau sexuale).
Revenind, să vă povestesc o fază demnă de a intra în istoria Universității Tehnice sau, așa cum ne place nouă să zicem, “o fază de Poli”. Bineînțeles că eram cufundată în studiu în momentul în care am făcut o micuță pauză pe facebook, ca să observ poza despre care vorbeam mai sus. Având astfel două alternative, adică fie să revin la învățat sau să îmi aflu horoscoapele sexuale, am făcut ceea ce ar face orice student în cazul meu: am ales orice altă variantă care nu implică a mă întoarce la învățat...
Așa că pun eu mâna pe cea mai apropiată carte, întâmplător rămasă prima pe stiva din cărțile din birou, pentru că avusesem colocviu ieri. Cartea mea norocoasă se numește așadar "Lumea Asambloarelor - Programare în limbaj de asamblare Intel I80x96". Șansele nu păreau mari ca să am parte de ceva picant la pagina 45, însă nu mă așteptam chiar să lipsească cu desăvârșire. Și, credeți sau nu, în Lumea Asambloarelor paginile sar de la 44 la 47 fără nici măcar o explicație.
Dar explicația mea e una simplă. Țineți minte cum la soldați le punea bromură în ceai ca să nu aibă chef de distracții prea nebune? Nouă, celor de la Poli, ne scoate pagina 45 din manuale, ca să fie siguri că ne dedicăm 100% învățatului. Bine, că politehniștii nu prea au viață sexuală nu e un lucru nou, dar sunt mândră de noua mea teorie a conspirației.
Caracterul ce nu aparține niciunei categorii
Mama mă cunoaște de mult. Nu numai că e obișnuită cu comentariile mele acide la adresa diverselor întâmplări cotidiene, știri, filmulețe ș.a., dar a ajuns să le poată și prezice. Așa că se mai întâmplă să îmi trimită subiecte incognito, sub forma unor linkuri sau remarci directe, la care știe că iau foc și iese de un post nou pe blog.
Așa e cazul și cu filmulețul de ieri (intitulat astăzi “Caracterul Oamenilor din sec. XXI” și probabil redenumit pentru că ieri era “Caracterul Feminin”), care prezintă scurta romanță a unei pipițe răsfățate cu un om cinstit și muncitor pe care inițial îl ignoră pentru că nu are BMW. Așadar, ca totul să decurgă cât mai lin, vă sugerez să priviți filmul (un click mic aici), apoi să reveniți la lista cu un milion de lucruri care sunt în neregulă:
1. Poleiala e degeaba. Puțin îmi pasă de BMW și de haine de firmă. Ești burtos, nebărbierit, neîngrijit și (cel mai important) ai privire tâmpă? Salut și la revedere.
Ierarhia greșită:
- ghiolban cu BMW > bărbat frumos și deștept fără BMW > ghiolban fără BMW
Ierarhia mai aproape de adevăr, în continuare greșită:
- bărbat frumos și deștept cu BMW > bărbat frumos și deștept fără BMW > ghiolban cu BMW > ghiolban fără BMW
Ierarhia mea:
- bărbat frumos și deștept*. (Da, e o ierarhie cu un singur element.)
*posibil semi-pițiponc sau ceva nenorocit, nu zic că am gusturile perfecte
2. Că tot veni vorba, în momentul în care dai sute de euro pentru haine de firmă și închirierea unui BMW doar de dragul de a impresiona/face sex o gagică, ești fie ipocrit, fie disperat, fie habar nu ai la ce folosesc banii. De exemplu puteai plăti gazul cu ei. Sau puteai să îi pui la ciorap. Până și a-i juca la păcănele era mai demn decât să îi folosești ca să dai jos ciorapii fini ai pipiței mai sus numite. Menționez o treabă: dacă dădeai ăia sute de euro pe haine ca să te simți tu mai bine în societate sau ca să mergi la un interviu (nu că munca de
Dar dubios e că, pentru un muncitor low-pay cum apărea tipul din clip, are și un apartament foarte frumos, bine mobilat și dotat. Asta e puțin incredibil, în cazul în care nu cumva a împrumutat și apartamentul ca să dea bine pentru gagică... Dar să îi dăm licența poetică și să nu intrăm în amănunte.
3. Nu te îngrijești numai pentru femei. Dacă vii la lucru cu părul slinos, nebărbierit (și să fim serioși că nici nu ești Adonis la corp) și mai ales dacă și faci fața asta:
NORMAL că tipa nu vrea să aibă nimic de a face cu tine (ceea ce nu înseamnă că te-ai descurca mai bine cu bărbații). De fapt, și în poleiala de mai târziu din filmuleț (vezi punctul 1), aproape o calci cu mașina și îi zâmbești ca un obsedat. În plus, cine mama naibii se urcă în mașină cu un străin? Mai ales un străin care era să vă turtească sub BMW în parcare? Nu v-au învățat mamele voastre mai bine decât atât?
Epilog (important): Da, nenorocita cu ciorapii e o pițipoancă infectă, care atunci când e aproape lovită cu mașina face botic, se răsfață ca ultima prințesucă de Cacasburg și mănâncă chipsuri cu eleganța unui porc mistreț, dar asta a remarcat toată lumea. Asta era presupusa lecție a filmulețului. Că femeile sunt rele și superficiale. Dar punctul nostru de vedere? Noi, cele pe care le judecați că nu socializează cu muncitorii? Cititori de sex masculin de pretudindeni, când a fost ultima oară când ați invitat-o în oraș pe domnișoara grasă care spală pe jos?
Subscribe to:
Posts (Atom)