Întrebări economice pre-decembriste

Da, citesc și ziare serioase din când în când. Mai exact, am dat astăzi peste un articol din gândul în care niște liceeni de clasa a zecea își dădeau cu părerea despre Ceaușescu, fiind menționat faptul că nu au învățat nimic istoric (încă), iar părerile lor sunt bazate pe simplă anecdotică. Nimic greșit în asta, e chiar ilustrativ modul în care ei repetă ceea ce li s-a spus de către părinți și bunici. Pe de altă parte, nu cred că e treaba lor, așa cum nu e nici treaba mea, să comentez comparativ politica de atunci cu cea de acum, pentru simplul fapt că nu au (sau nu am) trăit-o. Am spus mereu că am fost copilul tranziției și nici măcar de atunci nu îmi amintesc mare lucru. De aceea, cer sprijinul cititorilor mei mai experimentați, cu un minim de amintiri de pe vremea pre-’89. Întrebarea mea pentru ei este de ce toată lumea dă ca exemplu pozitiv faptul că oamenii aveau loc de muncă, chiar dacă salariul era mic și nu era nimic de cumpărat? La modul cel mai serios, crescând în capitalism nu înțeleg de ce locul de muncă ar trebui să fie ceva nesatisfăcător, dar călduț și sigur?

Cum văd eu lucrurile: Locul de muncă este un loc destinat muncii (Mă repet, dar o fac cu licență poetică). Adică omul merge acolo, arată cât este de eficient în a îndeplini o anumită sarcină și este ținut în funcție din două posibile motive: 1. își face treaba, 2. e nevoie de el acolo unde este.

Posturile artificiale de “ajutor de băgător de seamă” și de “observator peste umărul aghiotantului secundar peste linia ferată 3” nu sunt, după părerea mea, posturi reale și nu ajută cu nimic economia, ba chiar o îngreunează prin plata gratuită a unor oameni care ar putea să se reprofileze undeva unde este nevoie de ei... A plăti slab mulți oameni de care nu ai nevoie e cu totul antiintuitiv, față de a plăti bine o mână de oameni pricepuți.

Prin urmare, nu ar fi cinstit ca forța muncii să înțeleagă conceptele de competitivitate și dinamism? Nu e de dorit ca oamenii harnici și cunoscători să fie premiați? Repet, nu încerc nici să fiu obraznică, nici să dau cu parul sau să emit judecăți de valoare legate de epoci în care nu am trăit... Încerc numai să înțeleg conceptul de “niște bani, chiar dacă erau o sumă puțină, erau asigurați”. Asigurați? Adică bani pe gratis?

PS: Ce mă miră cel mai mult sunt copilele de a zecea care își dau cu părerea că “eh, toată lumea avea de mâncare, ce dacă stăteai două ore la coadă?” sau “bine a făcut că restricționa accesul la televizor”. Vedea-le-aș pe vreuna din ele stând la coadă două ore fără să intre pe Facebook de pe telefon ca să afle bârfele. Că alea nu sunt restricționate.

Gânduri semi-mature despre maturitate

Mi-am pus întotdeauna problema echilibrului psihic. Nu în sensul în care m-aș fi considerat vreodată nebună (deși, într-o lume în care fiecare are “păsărelele” lui, a fi normal e mai degrabă echivalent cu a avea cele mai standardizate nebunii), ci în ideea în care sunt sigură că toată lumea trece prin roller-coasterul de emoții prin care trec și eu, dar nimeni nu o arată... așa cum nici eu nu o arăt. Sunt convisă că suntem, ca oameni, ființe instabile, și totuși unii dintre noi reușesc să găsească echilibrul în această instabilitate.

M-am lovit recent de drama maturității. Ok, râdeți. Dar, după cum am mai spus-o și înainte, e o chestie atât de incredibil de diferită față de copilărie. E atât de ușor să îți imaginezi că mâncarea crește în frigider în stare de preparat sau semi-preparat, că detergentul nu se termină niciodată și că poți mânca oricâtă ciocolată Milka cu lapte, pentru că, întotdeauna, va apărea în mod magic o bucată nouă în cămară. E atât de ușor să deschizi cutia poștală de oricâte ori treci pe scara blocului, să pui corespondența pe hol și să îți iei gândul cu totul. Dar e altă distracție când toată ți se adresează ție... și are cifre, nu litere. E greu să îți asumi responsabilitatea pentru un stil de învățat care nu e obligatoriu, unde nu se pune absență și se știu dinainte datele examenelor.

De ce v-am plictisit cu această lungă introducere? În mod evident, nu ca să vorbesc despre mine și despre cum îmi cumpăr eu detergent. Ci din cauza unui eveniment ce a avut loc săptămâna aceasta într-un context relativ apropiat mie și care m-a pus pe gânduri cu privire la așteptările pe care oamenii le au, VERSUS ceea ce își asumă alți oameni că vor face. Bine, e destul de vag cum am pus problema, dar hai să o clarific în felul următor: E o mare diferență între așteptările părinților și ceea ce sunt pregătiți copiii să îndeplinească. De multe ori, ei vor depăși așteptările, însă niciodată, dar niciodată, nu trebuie judecați prin prisma așteptărilor părinților.

Părerea mea este că cel mai important este tupeul. Tupeul de a le spune părinților că nu ți se potrivește o facultate. Tupeul de a pierde ani de facultate schimbând specializarea sau plecând din țară. Tupeul de a spune că nu vrei să faci facultatea și te descurci și fără. Tupeul de a fi adult. Pentru că a crește, a fi matur, înseamnă mult mai mult decât a plăti facturi și a-ți face singur de mâncare. Înseamnă a te ridica în picioare în lume și a înfrunta orice, inclusiv alți adulți. Rolul părinților e să ne crească și să ne protejeze, dar până când?

Nu e cazul meu. Mie îmi place foarte mult ceea ce studiez, oamenii pe care i-am cunoscut și oportunitățile pe care le-am avut în ultimul an și ceva pe care l-am petrecut la facultate. Însă există aceia care au fost crescuți toată viața cu gândul că sunt buricul pământului, că nimeni nu poate fi mai deștept, mai frumos și mai interesant decât ei. Cum ar spune americanii, that ship has sailed long ago. Întodeauna vor fi aceia care sunt mai frumoși, mai deștepți, mai economi, mai stabili emoțional, mai de succes, mai populari... Or, să ai 20 de ani și să nu conștientizezi asta... Să ai 20 de ani și să intri în depresie pentru că “ți-e greu”...? “La tăți ni-i greu!” Dar trăim cu asta.

Nutriția altfel

Citeam prin tabloide că gagicile de la Next Top Model au fost învățate să mănânce sănătos, după ce Botezatu le-ar fi pus în față o masă plină de tentații grase, iar ele au refuzat stoic totul, bănuind că ar fi ceva probă. Ok, ce credeți că le-a fost pus în față domnișoarelor cu pricina, ca să le tenteze în asemenea hal încât să se afunde în calorii? Iată:

cârnaţi, jumări, tobă, costiţă, cartofi prăjiţi, maioneză şi altele asemenea 

Or, spuneți-mi că sunt nebună, dar îmi imaginam că fotomodeluțele de top din România au un pic mai multă fiță în ele, decât să mănânce tot porcul. Din câte știam eu, toba chiar asta e: resturi de porc înțiplate (și am și verificat pe net, prima rețetă de tobă de porc include picioarele, urechile, șoricii, ficatul, limba și carnea de la gâtul porcului).

Data viitoare ar fi mai inspirat să le tenteze cu chipsuri, suc acidulat, aripioare KFC, căpșuni cu frișcă... Nu pentru că dau mai multă clasă, dar e mai probabil ca tinerele domnișoare să consume această categorie de junk food, decât să limbeze după tobă și maioneză. Cred că, într-un final, Botezatu nu a încercat să le convingă să mănânce sănătos, ci să mănânce elegant. Căpșunile cu frișcă de exemplu, sunt grase, dar sunt sexy. Din alea probabil că au voie.

În sfârșit, copila asta scrie din nou!

Așadar de ce nu am mai scris în ultimele săptămâni...? După cum spuneam, am fost ocupată cu organizarea unui proiect destul de amplu în OSUT, care a ieșit mai bine decât mă așteptam și în cadrul căruia am învățat un car de lucruri utile în lumea asta. De altfel, tot ceea ce am piedrut la școală pot recupera pe parcursul semestrului, dar cunoștiințe ca cele dobândite în ElectroTech nu aș fi putut acumula altfel.

Am avut o echipă tare faină închegată atât din oameni vechi, cât și din oameni noi în OSUT și am realizat cât de mult contează să te poți baza pe sprijinul oamenilor din jurul tău. Să știi că vor lipsi de la laboratoare ca să îți care protocolul dintr-o sală în alta, să știi că își vor rupe din timpul lor ca să sune de țșpe mii de ori la aceeași firmă, până dau de directorul de marketing, sau că vor face lucruri plictisitoare și seci (tăiat de flyere, stat de gardă la sala de rezervă, chiar și printat de săgeți etc.) doar ca să contribuie la succesul proiectului și ca să facă parte din echipă. Oameni ca ei mă fac mândră să port badge-ul de coordonator.

Cât despre mine, am avut ocazia să cunosc profund o serie de firme mari din Cluj, unele care par să își dea interesul pentru angajații lor, altele care au o nișă foarte interesant stabilită sau chiar firme la care nu m-aș angaja niciodată. Crezusem că nu voi putea să duc până la capăt totul, că entuziasmul și implicarea inițială se vor estompa cu timpul sau că pur și simplu voi fi vlăguită de oboseală și de plâns și de pretenții, înainte să ajung măcar în ziua a doua. Dar dincolo de toate astea, am crezut în mine. Am știut că, la final, e treaba mea și trebuie făcută. Iar acum, looking back on it, piesele de puzzle par să se potrivească perfect. Dacă l-aș face din nou, l-aș face mult mai bine, aș fi mult mai calmă și mai încrezătoare în forțele mele și ale echipei mele.

Highlights:

1. “nu se poate întrerupe procesul educațional” (dl. decan Nedevschi, înainte de eveniment)

2. o sală “fără nimic în ea” conține 30 de scaune și poate fi transformată în sală de conferințe în 15 minute [ziua 1 și 2]

3. poți arunca cu mingiuțe antistress și să înjuri cineva fără să se supere (mulțumesc, Cristin!) [ziua 1]

4. când vă angajați la o firmă, nu întrebați de angajări, întrebați de turnover [ziua 3, prezentarea SDL]

5. într-un spațiu de 1.5 metri pătrați încape o masă de 2 metri pătrați și 5 oameni, dar situația ridică suspiciuni externe [ziua 3, la încheierea ElectroTech-ului]

Intermisie

Probabil că vă întrebați ce se mai întâmplă, că nu prea scriu pe blog și nu prea dau atenție mediului online, în general. Răspunsul e unul simplu, odată cu începerea facultății a început și anul de voluntariat, așa că m-am apucat să lucrez pe ElectroTech, un proiect OSUT dedicat studenților în căutare de joburi, internshipuri și orice alt fel de experiență practică, precum și firmelor în căutare de studenți buni, așa cum sunt cei de la Universitatea Tehnică.

Acestea fiind zise, vă rog să îmi iertați hiatusul și să rămâneți fideli blogului până când mă urnesc și eu la o scriere mai acătării. Momentan, am de pregătit niște laboratoare, de tocit niște cursuri (așa, cu entuziasmul primei săptămâni) și de umblat prin Cluj făcând pe, vorba Mihaelei Tatu, studenta tocilară, studenta voluntară și, de ce nu, în doze mici și responsabile, studenta petrecăreață.

Țineți aproape, că până la urmă tot scriu câte ceva.

Let's not do it

În primul rând îmi cer scuze celor care s-au implicat, sau vor, vreodată, să se implice în Let’s do it Romania. Îmi cer scuze față de voi, pentru că voluntariatul e un lucru nobil, frumos, pentru că aveți intențiile cele mai bune și pentru faptul că vă puteți mobiliza în atingerea unui scop. Însă nu mă pot abține să nu observ că acest program este absolut inutil și chiar dăunător.

Scena 1 - “Un mârlan”

Decor de pădure. În centru, un bărbat cu burtă și tricou mulat mai scurt decât burta (să se vadă cam 20% din partea care se revarsă peste pantaloni). Lanț de aur, țigară nașpa în colțul gurii, PET de bere ieftină în mâna dreaptă. Lângă el, un grătar încins, Dacia cu ușile deschise și muzica dată tare (poate fi orice de la Guță la semi-etno, plus un pic de Inna, ca să vadă lumea că ascultă muzică românească de calitate).

Mârlanul nostru a strâns deja o grămăjoară considerabilă de gunoi. Și, prin grămăjoară, nu mă refer la genul de stivă strânsă într-un singur loc, pentru a putea fi mai ușor pusă în saci și dusă la gunoi. Mă refer efectiv la lucrurile împrăștiate pe aria în care mârlanul și-a făcut grătarul. Țipla de la micii de Carrefour, PET-urile cu sucul ăla infect pe care îl beau copii (Action-American Cola și/sau ceva poșircă de tutti frutti cu gust de ceai la granule), PET-urile de bere pe care nu le ține momentan în mână, doze de bere, ambalaje de ciocolată pentru desert, zeci de mucuri de țigară (câteva stinse înainte de a le arunca) că doar a venit să respire aer curat... e nevoie să continui?

Scena 2 - “Voluntarul”

În scenă își face apariția un tânăr sau o tânără cu pungi de gunoi și mănuși, care strânge, cu dăruire, gunoaiele mai sus enumerate. Se plimbă pe toată aria mârlanului și își varsă mațele pe dos adunând tot felul de scârboșenii aruncate de mârlanul nostru și de zeci de alți mârlani care au împânzit zona în decursul anului ce a trecut de la ultimul Let’s do it Romania. Dacă mârlanul nostru nu e neam prost, nici măcar nu aruncă cu PET-ul de bere sau cu ultimul chiștoc înspre voluntar. (Aici, dacă țineți minte, mă refer la incidentul cu atleta româncă de talie internațională, care a fost stropită cu bere de niște mârlani, în timp ce se antrena în parc)

Scena 3 - “Boierie”

O idee miraculoasă, fantastică, incredibilă, încolțește în mintea mârlanului nostru. Cineva totuși curăță gunoiul. Probabil că băieții cu sacii erau oamenii de serviciu ai pădurii... În definitiv, totul are sens acum: de ce și ceilalți mârlani pe care îi cunoaște aruncă gunoaie pe jos, de ce nevastă-sa își poate lăsa tampoanele prin pădure, de ce el poate să fertilizeze pământul cu zeci, sute, mii de PET-uri! Pentru că “proștii ăia” strâng după el!

Cortina se trage, cu mârlanul țipând de plăcere.

De ce această mică scenetă? M-am revoltat și anul trecut împotriva programului, dar nu mai țin minte să fi scris. Și atunci, Călina, dragă, de ce te revolți acum? Răspunsul e simplu. Eram la sală zilele trecute și, acolo, televizoarele sunt lăsate pe diverse programe, dar fără sonor. Așa că mi-au picat ochii pe o reclamă la Let’s do it Romania, făcută cu vedete din ograda PRO TV-ului și... șiii... cu o fetiță de vreo 7-8 ani, cu PET-uri și gunoaie în mână. Repet că nu aveam sonor, deci nu știu ce a spus, dar imaginea unei fetițe ducând la tomberon gunoaie aruncate de scursurile societății m-a făcut să înnebunesc.

Ca viziune politică și socială, eu sunt libertariană. Asta înseamnă așa: omul să facă ceea ce vrea și ce dorește atât timp cât nu incomodează pe alt om, iar implicarea guvernului să fie minimă. Or, în momentul în care copiii își riscă sănătatea (totuși, la o vârstă fragilă!) ca să facă curățenie după un gherțoi infect, atunci să fie amendat până la mama naibii gherțoiul, și dacă nu scoate banu de amendă serioasă, să stea la răcoare o noapte-două. Să fie pe bază de serios. Și să vezi cum, de atunci încolo, vor aduce sacii de plastic după ei la grătare. Dresați oamenii ăștia, nu îi încurajați.

ParaPlacebo

La sugestia bunului meu coleg Turcu, căruia i-am asignat deja o carieră de rezervă, în caz că Politehnica nu îi va prii (vorbim despre asta puțin mai târziu, chiar în acest articol), am ajuns la concluzia că suntem de-a dreptul invadați de produse miraculoase, fenomenale, dar fără niciun efect. Nu, nici măcar nu mă refer la produsele homeopate din rășină de mumie, care vindecă totul de la cancer la hemoroizi și de la impotență la acnee, ci mă refer la produsele destinate uzului zilnic, ce promit schimbări majore în ceea ce privește modul în care arătăm sau ne simțim. Dar, să o luăm metodic și sistematic.

Povestea începe cu teleshoppingul care, de pe vremea italianului cu Cadooo încoace a evoluat mult prea mult. Or, la teleshopping se prezintă în general două categorii de produse. Prima o constituie obiecte de uz casnic: cuțite și răzătoare care taie fierul, pixuri care țin o viață întreagă și scriu aproape singure, role de zugrăveală destinate amatorilor etc. În timp ce această primă categorie este prezentată mai tot timpul ca un soi de miracol al cercetării științifice moderne, care a reușit să obțină cea mai tăioasă lamă sau cel mai eficient aspirator din toată istoria modernă, a doua categorie e, aparent, miracolul întrupat în creme care șterg ridurile în Photoshop și aparate care te fac să arăți a fotomodel în cinci minute.

Penn&Teller aveau mai demult un episod în care râdeau de un star porno care făcea reclamă la un produs minune care mărea anumite organe... la care starul cu pricina, dată fiindu-i meseria, era destul de înzestrat. La fel, aparatele de “fitness” de la teleshopping sunt toate promovate de gagici bune, bărbați cu pătrățele pe abdomen și eventual foste gravide care dau bine în pozele before/after. Oamenii respectivi nu au slăbit/nu s-au tonifiat folosind AbDomener sau mai știu eu ce șmecherie, ci deja erau așa sau au slăbit din motive naturale (sportivii se îngrașă temporar dacă sunt accidentați și nu pot face sport, femeile slăbesc după naștere). Bineînțeles că din imagini nu lipsesc grăsanii sau urâtele cu expresii faciale încordate, ce folosesc metode clasice și nu au trecut încă la superaparatul prezentat, care e utilizat doar de gagici în sutien și cu zâmbete perlate pe buze. Am auzit inclusiv lozinca de marketing “Produsul X vă poate schimba viața... fără a vă schimba viața!”. Și acum surpriza: aparatele care funcționează sunt chiar cele care provoacă expresii faciale încordate, înjurături și transpirație! Nu se poate slăbi fără efort și/sau dietă. Nu se poate slăbi dacă îți pui o curea cu tremurici peste burtă și te așezi în fața televizorului, alături de o găleată de KFC. Dar oamenii cred.

Și oamenii ar crede orice atâta timp cât li se promit rezultate maginice, incredibile, fenomenale în viața de zi cu zi, în bunăstarea generală, sănătate și viața amoroasă. Și așa ajungem la punctul central al articolului de astăzi, care e un aparat ce protejează de arme psihotronice. Nu are rost să căutați pe wikipedia cu ce se mănâncă termenul de psihotronică, pentru că aparent e o varză totală cu cercetători care pun în evidență lucruri pe care știința nu le poate evidenția (atunci ce fel de cercetători sunt ăia?), e biofizică și totuși e parapsihologie, dar e știință... Ați înțeles ideea. Așadar Turcu mi-a trimis astăzi o listă de cutii negre cu beculețe care sunt vândute ca dispozitive de protecție împotriva armelor psihotronice. Protejează și de acțiunea nocivă a electronicelor din casă, stimulează prosperitatea și gândirea limpede și, nu în ultimul rând, împlinesc și dorințe! E drept că pentru mai multe dorințe trebuie un aparat mai sofisticat și bani mai mulți. Optimizează apa (??), iar unul dintre dispozitive poate chiar crea băutura dragostei. (Aia poate și bunică-mea cu strugurii din grădină...).

Iar omul face o afacere. Poate crede, poate nu crede în aceste minuni ale științei moderne care apără de vrăji, dar, oricum ar fi, vinde cutii negre cu LEDuri la prețuri mult mai mari decât suma componentelor. Această meserie și-a adjudecat-o și Turcu, pe post de meserie de rezervă, așa că i-am urat, din tot sufletul meu, să-i apară fața pe autobuze și pe coperțile revistelor, ca “Omul care a făcut avere din arme psihotronice”. Pentru că oamenii ar crede absolut orice, cât timp li se promit efecte răsunătoare.

Marionete și glume de oftică

Clipul franțuzesc cu marionete ironice la adresa românilor e vechi de o săptămână. Asta înseamnă că e atât de vechi, încât nu mai are de ce să bântuie ziarele online, și totuși o face. Cel mai probabil o face din cauza unor comentatori avizi de scandal și a unor supărăcioși cronici, care aplică un dublu standard de tipul “frate, e de râs când scoțienii sunt zgârciți, evreii sunt bogați, francezii sunt lași, somalezii sunt nehrăniți, iar americanii sunt grași și proști, dar când românii sunt cerșetori, așa ceva nu se mai poate!”

Mă enervează oamenii care nu au simțul autoironiei. Da, în viața reală, am văzut mai multe reclame la produse anti-păduchi la francezi decât la noi. De altfel, am citit pe Internet cum că până și saloanele de top de la ei au în ofertă tariful pentru despăduchere. Da, în viața reală nu suntem cu toții cerșetori, hoți, cocalari. Da, Parisul e plin de “homeleși”. Dar nici lița nu a fost inventată când doi scoțieni au găsit simultan un penny, nici cântarul somalez nu afișează, în loc de 30 kg, “Urcați-vă pe rând.” Faceți diferența între glume și realitate. Aș fi jignită dacă un prezentator francez ar spune că toți românii sunt păduchioși cerșetori, dar când o face o marionetă într-un show de glume... las-o moartă.

Plus că și-au bătut mai mult joc de francezii lor decât de români. Johnny Hallyday a sărit și el ca ars, că de ce au zis ăia că are nevoie de cască de ureche, de prompter, de sufleur și de dublură pe scenă? Da' Jacques Chirac le-o fi comentat pe Internet?

Triunghiuri amoroase și alte personaje fictive

M-am uitat ieri a nuștiucâta oară la The Phantom of the Opera, cea din 2004. Și am constatat că, aproape orice film aș vedea, eu țin cu cine nu trebuie. Problema apare mai ales când gagica principală are de făcut o alegere sentimentală, având la dizpoziție un păpușel penibil și un bărbat adevărat.

Așadar, unul dintre pretendenții lui Christine Daee (soprană aspirantă) este Raoul, prietenuțul ei blond din copilărie pe care nu l-a văzut de vreo zece ani și care între timp s-a ajuns conte din soiul care stă toată ziua pe fund și miroase trandafirii din grădină, care e romantic și se plângăcește cu vreo două ocazii în timpul filmului. Celălalt e Fantoma de la Operă, care nu e chiar fantomă ci e un geniu muzical cu un palat mare ascuns în nivelul inferior al Operei. Totodată, el a învățat-o pe Christine să cânte ca o profesionistă, deci au și interese comune. Defectul lui fizic este că e Gerard Butler minus 30% din față, care e acoperită de o mască. Dar, totuși... Gerard Butler!

În X-men, care îmi plăceau la nebunie când eram mică, în ceea ce o privea pe Jean Grey, țineam tot timpul cu Wolverine. Adică ce fel de putere penibilă are Cyclops? Tot timpul e cu ochelarii ăia de Lady Gaga și nici nu îndrăznesc să intru la enciclopedia de bancuri pe care le pot face referitoare la lipsa de control asupra propriei fiziologii (probabil pentru că v-ați prins deja la ce bat). Wolverine, în schimb, era genul de tip care ar fi înjunghiat pe cineva pentru gagică-sa. Și nu mă refer în sensul de cocalar infect, ci în sensul că era bine înfipt în situație. Avea o superputere mișto, avea motocicletă și bea bere.

Situația e similară și atunci când, într-un serial, apare pur și simplu un personaj pe care producătorii vor să îl accept imediat ca fiind cel mai bun lucru ce s-a întâmplat până acum serialului. În Two and a Half Men, când Charlie era gata-gata să se însoare cu Chelsea, tipa mă enerva la culme. Când au schimbat-o pe Allison Cameron cu Thirteen în House, și toți colegii mei îmi explicau cât de bunăăă e asta nouă, eram convinsă că dr. Cameron arăta mult mai bine. Și, nu în ultimul rând, în How I Met Your Mother aveam o profundă antipatie pentru Stella.

Probabil e faptul că sunt atât de convențională în restul lucrurilor pe care le fac, încât mă revolt împotriva personajelor fictive. Pur și simplu nu pot ține cu personajele cu care vor ei să țin.

Lenea inginerului

Îi povesteam la tata acum vreo oră despre momentele inginerești pe care le am din când în când, ultimul datând chiar de seara trecută când mi s-a făcut frig și am decis să îmi iau pilota din dulapul de sus. Dulapul fiind atât de înalt și eu atât de mică, mă gândesc să îmi trag un scaun și să mă urc pe el, gând imediat anulat de o cantitate impresionantă de lene. Motiv pentru care deschid ușa de jos a dulapului, mă servesc cu un umăraș și agăț pilota cu cârligul acestuia. Așadar dintr-o combinație de lene, spirit Politehnist și deficit de înălțime, am ajuns în starea aia tipică 9gag în care am făcut o banalitate, dar mă simțeam... destul de awesome.

Și tata a propus următoarea ipoteză: Că știința s-a făcut din lene. Că omul ar fi putut săpa liniștit și cu mâna dar un țăran, cum ședea el liniștit, s-a gândit că “La ce bun să scurm eu în pământ? Las’ că dacă trage animalu’ bucata asta de fier tăt atâta îi”. Ei bine, am trecut mental prin multe descoperiri istorice și nu am prea găsit invenții sau descoperiri nejustificabile prin lene (direct sau indirect).

Deci, sunt savanții și inginerii mai leneși?

Prin Paris

Dacă ultimul post, cel de săptămâna trecută, compara obiectivele-vedetă din acea săptămână, am să trec acum la alte două comparații. Una dintre ele este legată de micuța mea ceartă cu Luvrul și anume consider că Musee d’Orsay e un muzeu de artă care îmi vorbește mult mai mult mie, ca profană, decât o face Luvrul. Probabil din același motiv vechi al meu cu calitatea deasupra cantității. Orsay e aerisit, clădirea e frumoasă și obiectele de artă sunt frumoase și mai ales puse în valoare prin rame frumoase, plasare în spațiu și așezare pe categorii.

A doua comparație este între cele două parcuri de distracții pe care le-am vizitat, Disneyland (duminică) și Parc Asterix (miercuri). Ei bine, Disneylandul, pe lângă faptul că este enorm de scump (~230E pentru trei persoane, incluzând intrare, transport și mâncarea de acolo), este destul de diferit față de Disneylandul pe care mi-l imaginam. Orășelul arată superb, dar, privind mai în detaliu, la fiecare clădire, am fost dezamăgită să văd mult mai multe restaurante și magazine de suveniruri decât efectiv atracții. Mă așteptam să mă dau în multe caruseluri, să fie prințese, să fie câte o aventură fantastică la fiecare 2-3 căsuțe. În schimb, la fiecare 2-3 căsuțe era câte un magazin cu aceleași suveniruri scumpe sau un restaurant cu specificul zonei (adică în FronteerLand erau restaurante de tip wild west, în DiscoveryLand erau cu tentă futuristă etc.). Nu l-am văzut pe Mickey nici măcar odată, însă a fost o paradă tare frumoasă cu personaje din filmele Disney, pe care am văzut-o cu soră-mea și am schimbat câteva răutăcisme tipice (că Aurora arată a travestit, că prințul lui Cenușăreasa e cam gayuț etc.).

Mi-a plăcut mai mult Parc Asterix. E drept că mai puțină lume a auzit de Asterix și Obelix decât de Disney și probabil că eu și soră-mea avem o cunoștiință mai mare decât media a celor două personaje, având în vedere că prin tinerețile noastre am citit toată colecția de comic-uri Asterix de la bibilioteca Centrului Cultural Francez. Și totuși, deși am văzut și în Parc Asterix magazine și vreo 3-4 restaurante, parcă proporția de atracții a fost mult mai mare. Ne-am dat în toate caruselele, exceptând ăla mare și groaznic care te dă peste cap de patru ori. Am fost prin fiecare colțișor de parc și peste tot erau surprize plăcute: show-ul legionarilor romani, show-ul de dresaj de delfini (care a fost awesome, n-am văzut așa ceva în viața mea), Asterix, Obelix, Panoramix și Cacofonix ca personaje cu care puteai să îți faci poze... O altă surpriză a fost faptul că montangne-russe-ul Tonnere de Zeus nu avea o pantă așa lină cum părea de la depărtare, ci mai degrabă un picaj de mare viteză. Știți pozele alea pe care vi le face în căderi când toată lumea țipă, iar apoi vi le arată și, dacă vreți, le cumpărați la prețuri piperate? Soră-mea a ieșit cu mutra de “Wooow ce faaaain ne distrăăăăăăm!”, în timp ce expresia mea zice: “O să murim. O să murim. O să MURIIIIIM!”. Senzații faine pe acolo.

Ne mai citim.

Articol entuziast

Am fost astăzi la Cité de Sciences, în Paris. Ieșind de la Planetarium, soră-mea observă că sunt într-o... stare aparte. Așa că i-am promis povestea ne-prescurtată, ne-cenzurată, pe blog cu proxima ocazie.

Nu sunt genul care apreciază foarte mult arta vizuală. Nu mă consider boemă, nu pretind să știu mare lucru despre pictură, sculptură, sau alte arte decorative. Dintre arte, cititul mă atinge la cel mai profund nivel, pentru că mă atrage în lumi fenomenale, necunoscute, pasionante, prin personaje deopotrivă extraordinare. Muzica, spre deosebire de mulți prieteni, care o “înțeleg”, care sunt pasionați de genuri de muzică exclusiviste și singulare, îmi poate plăcea fie pentru versuri, fie pentru linia melodică interesantă, fie efectiv pentru impulsul de a dansa (elemente de altfel independent). În fine, ideea principală este că Luvrul nu m-a impresionat enorm. Da, a fost frumos, am văzut-o pe Mona, am văzut multe multe multe tablouri și sute de artefacte din diverse culturi antice. Veți spune, cu un ton snob, că sunt o incultă și jumătate, dar nu despre asta vreau să vorbesc.

În ziua următoare, deci astăzi, am purces relativ târziu în zi spre Cité de Sciences, un complex aflat la vreo 2 stații de metrou de hotelul nostru și mie, personal, mi-a plăcut mult mai mult ca Luvrul. Nu spun nu spun că este mai accesibil, mai frumos, mai captivant sau că are o valoare culturală mai mare. Departe de mine acest gând. Dar spun că pentru mine, eu, care rezonez la mintea umană cea pătrunzătoare, la faptul că vrem să știm, la toate demersurile noastre de a afla mai multe, a fost o experiență în adevăratul sens al cuvântului.

Long story short, Planetarium este un imens teatru 3D, IMAX de fapt, în care, după o scurtă introducere legată de identificarea constelațiilor, se pornește un film narat în engleză de o entuziastă Whoopi Goldberg, realizat cu efecte geniale, de la planete care vin spre tine, particule rotitoare, stele... nu poate fi descris decât prin awesome. Și la momentul acela mi-au sărit în minte, aproape simultan, mai multe idei:

1. Cât de departe suntem, în România, de ideea de muzeu-experiență. Cât de puțin ne pricepem în a face ceva asemănător, ceva ce să lase oamenii cu respirația întretăiată la o expunere a faptelor științifice. Câtă tehnologie, cât entuziasm și câtă bunăvoință ne lipsește până la un astfel de Planetarium.

2. Cât de multe, și totodată cât de puține lucruri știm despre lumea care ne înconjoară. Cât de sublim este faptul de a fi om, de a cuceri universul cu mințile noastre și de a pătrunde secretele existenței. Nu tu adevăruri ușoare. Nu tu platitudini insignifiante. Ci noi și Universul. Eu. Tu, cititorule. Știm și vrem să știm din ce în ce mai multe și... fiecare pas făcut de omenire mă face să fiu mândră că aparțin unei rase care nu se mulțumește cu puțin.

Întotdeauna ne vom dori mai mult. Voi vrea pentru mine tot mai multe experiențe. Voi vrea comunitatea mea să aibă aspirații înalte. Voi vrea pentru țara mea condiții occidentale de culturalizare. Și voi vrea ca lumea în care trăiesc să crească prin știința și tehnologia care îi vor aduce bunăstarea și echilibrul de a-și dori mai mult. Mai multe experiențe, aspirații mai înalte, condiții mai bune și vise mai îndrăznețe.

Arbitre!

Da. Deci la modul cel mai serios, rasismul poate fi și pozitiv. Adică ne-am format păreri atât de pozitive legate de europenii civilizați, încât, cel puțin mie, personal, îmi vine greu să mă gândesc la asociații de cuvinte anormale (pentru cei ce și-au petrecut zilele la școală, în cele ce urmează e vorba despre un oximoron), precum “huligani belgieni”. Și chiar cu acest oximoron m-am întâlnit astăzi, citind despre scandalul de la un meci de fotbal, în care arbitrului i s-au strigat scandari ofensatoare de către sus-numiții huligani belgieni din tribune.

Nu sunt tocmai necunoscătoare în ceea ce privește atmosfera la un meci de fotbal. Am mers și eu pe stadion (de altfel, când se termină construcția stadionului Cluj Arena, sper chiar să mai trec pe la meciurile Universității), am fost la peluză, am strigat și eu tot felul de treburi. Nu le-am strigat pe toate. Așa că am dat click pe linkul la articol, plină de curiozitate, întrebându-mă oare ce înjurătură de mamă și/sau referință homoerotică l-a făcut să plângă pe arbitrul japonez și, mai ales, să oprească meciul.

Trebuie să înțelegeți că, așa cum am menționat mai sus noțiunea de rasism pozitiv, îmi imaginez huliganii belgieni ca un grup de microbiști suavi, care își permit să bea bere la meciuri pentru că nu aruncă cu dozele/paharele în teren. Pentru că așa i-a învățat mama lor. Mama lor occidentală, care încearcă să ne deprindă și pe noi cu anumite obiceiuri elementare: cum se stă pe scara rulantă, cum nu se aruncă gunoaie pe jos, cum nu se lasă chiștoacele de la țigări pe oriunde și, mai ales, cum să fim civilizați în conversația cu alții. Și imaginația mea nu mă ducea foarte departe de adevăr. Suavii huligani belgieni i-au strigat japonezului Kawashima ceva de genul “Kawashima-Fukushima!”. Au atins coarda sensibilă cu neamul și țara. Nu a fost o ofensă directă, dar omul a luat-o foarte în serios.

Pentru o româncă ce a mers la meciuri în România, situația mă lasă perplexă.

Celebritate barbarică

Am fost la Conan 3D, în principal pentru că orașul e mort vara și, în afară de a vedea un număr obscen de filme, nu am avut alte activități în această săptămână. În fine, filmul a fost o porcărie monumentală, în care

1. Ăia răi răgeau ca animalele și/sau erau machiați ca regina din Alice în țara minunilor, ca tot prostu' să știe cu cine ține la bătaie și

2. În pauzele dintre măceluri se mutau dintr-un loc în altul, ca să vadă tot prostu' că sus-numitul Conan se poate bate în orice fel de climat, de la deșert la păduri înzăpezite... și în toate aceste climate se bate având pectoralii descoperiți. Semăna puțin cu fetele de la Vremea, din ziare, care pozează dezbrăcate tot timpul anului, dar iarna, ca să știe lumea că e frig, își pun căciulă de blană.

A, și într-una din pauze Conan face sex cu gagica bună care era de fapt o prințesă călugăriță, cucerind-o cu o replică clasică de bad boy despre cum el e fericit dacă trăiește, *ahem* iubește și ucide ceva din când în când.

Dar, în fine, nu vroiam să vorbesc despre film, atât cât vroiam să vorbesc despre presa făcută în jurul faptului că o româncă, binecunoscută între hotarele acestei țări ca Narcisa Sălbatică (presupun că Narcisa Porno era doar numele dat de tabloide, nu?), a jucat în Conan 3D. Așadar am citit în ziar o mică bucată de articol care mi-a amintit de un banc cu Radio Erevan:

-E adevărat că tovarășul Alexei a câștigat o mașină?
-Da, e adevărat. Dar nu este vorba despre tovarășul Alexei ci despre tovarășa Ivanova. Nu este o mașină, ci o bicicletă. Și nu a câștigat-o, ci i s-a confiscat.

Ei bine, articolul de tabloid pe care am pus ochii zilele trecute spunea că Alina Pușcău, interpreta Narcisei, ar fi jucat în Conan într-un rol secundar, de sclavă a lui Conan, și că ar fi filmat chiar și topless! După ce am văzut filmul, pot confirma aceste zvonuri. Doar că nu a fost rol secundar, ci episodic. Și nu a fost sclava lui Conan, ci a fost o sclavă eliberată de Conan... Și nu a filmat *chiar și* topless, ci a fost topless tot timpul.

Sper să am timp să scriu în săptămânile ce urmează, așa că ne mai citim.

Ah, relationships

Mă amuză statutul de in a relationship. Mă amuză mai ales în cazul persoanelor sub maturitatea necesară de a-și da seama ce înseamnă statusul respectiv pe Facebook și ce înseamnă el în viața reală. In a relationship with Măriuca nu înseamnă că am ținut-o de mână pe Măriuca, că am prins-o de fund, sau că ne-am pupat în colțul camerei la cheful de aseară. Și e mult, mult mai rău când acel in a relationship se transformă în clasica dragoste eternă ce durează trei luni.

M-au enervat întotdeauna oamenii care se expun în mod ostentativ, iar dacă tot se expun, măcar să își gândească puțin dinainte strategia, ca să nu ajungă de culmea penibilului după 2-3 săptămâni. E vorba despre cuplurile alea care au ‘jdemii de poze cu prim-planuri de săruturi (unele editate în Paint și decorate cu steluțe, inimioare și sclipici roz) și se “iubi moolt” deși se cunosc de maxim o lună. Genul de oameni care își scriu pe Wall citate siropoase și pline de subînțeles, legate de ce a spus Shakespeare despre dragostea eternă, despre cum haterii/intriganții/încuiații din lumea exterioară nu îi pot înțelege pe ei și iubirea lor. Genul de oameni care își trimit postere siropoase cu hipsteri și mediocrități scrise în engleză: “Being far from you is the most difficult thing ever” sau “Let go and let’s run away...”.

Fast forward peste două săptămâni. Unul dintre ei, dacă nu ambii, nici măcar nu trec de la in a relationship la single, ci trec direct la alt prieten/altă prietenă. Dispar pozele cu sclipici roz și inimioare care stăteau înainte ca poză de profil. Dragostea lor eternă e brusc “mehh... tipa aia?” sau “lol, ăla?” și, cel mai probabil, vor începe exact același comportament cu noua persoană. Din nou dragoste eternă.

Să se înțeleagă că nu am nimic înpotriva dragostei, iubirii și celorlalte sentimente din gamă. Dacă ele sunt chiar trăite și simțite în plinătatea lor, sunt de-a dreptul halucinogene, miraculoase pentru corp și minte în toate felurile posibile. Da, am iubit. Da, am fost și iubită (surprinzător dar adevărat). Dar nu am făcut paradă ieftină pe Facebook și nu am scos ochii nimănui. Și, mai ales, au fost sentimente adevărate, ceea ce mă îndoiesc că a fost cazul pentru toți minorii in a relationship pe care îi aveți pe Facebook.

Pagini impare și descrieri care nu spun nimic

Am avut mereu curiozități insignifiante. De ce sunt autobuzele/troleibuzele numerotate așa cum sunt, deși aparent nu au o ordine anume? De ce se topeau prizele de la mașina de spălat înainte să o mut? De ce mp3 playerul meu ieftin și chinezesc pornește mereu de la aceeași melodie, indiferent cum îl închid? Dar curiozitatea mea de astăzi se leagă mai mult de fetele de la paginile impare din ziarele cu mare tiraj din România. Să fim înțeleși, nu mă interesează efectiv fetele, ci micuțul paragraf de înțelepciune atașat fiecăreia.

Mă întreb dacă ele își scriu propria descriere, sau este câte vreun ciumete de la Libertatea care are impresia că zodia e esențial de cunoscut? Pentru că toate aceste descrieri sunt făcute după același tipar, a cărui primă regulă pare a fi lipsa de sens și de utilitate. Bun, prezentăm o fată. Ce spunem despre ea?

Dincolo de faptul că nu poți descrie în două rânduri pe nimeni, pițipoancele astea sunt toate trase la indigo în cel mai urât mod posibil. Toate au două mari hobby-uri în viață: shoppingul și călătoriile. Probabil că dacă ar fi mai mult spațiu sub poză, ar completa că preferă shoppingul și călătoriile pe banii altora, iar călătoriile trebuie să fie cât mai relaxante pentru creierul lor delicat, deci a zace pe un iaht e mult preferabil vizitării unui oraș sau, doamne ferește!, a unui muzeu. Dar pentru a face mai mult loc sub poză ar trebui să micșoreze poza efectivă și implicit sânii dezgoliți ai micuței intelectuale.

Așadar toate sunt pasionate de shopping, sport pe care nici măcar nu pretind să îl înțeleg. Adică dacă vreau să îmi cumpăr ceva, știu dinainte că am nevoie de acel obiect/zdreanță și merg să îmi aleg din magazin. Dacă am timp de pierdut în așteptarea cuiva, atunci probabil că voi intra și eu undeva să pierd vremea, i.e. într-un magazin. Dar nu m-aș duce de bunăvoie, dacă nu aș avea nevoie de nimic și nici n-aș avea ce căuta în mall. Cât despre călătorii, să zicem că intră în hobby-urile mele, însă nu pe podium. Călătoriile fără oameni interesanți mi se par cel mai insipid lucru...

Dar să revenim la pițipoance și să facem o recapitulare finală. Dragi cititoare, niciodată nu putem ști prea multe. În această zi minunată, am învățat că o poză cu țesut mamar (mama citește blogul, nu pot să spun țâțe) se descrie în mod profesionist după cum urmează:

[Nume]. Focoasa [blondă/brunetă/șatenă/roșcată] este în zodia [introdu zodia] și este absolventa Facultății de [introdu aici orice în afară de Poli, preferabil o facultate care produce șomeri pe bandă și/sau pițipoance profesioniste]. Hobby-urile ei sunt shoppingul, călătoriile și mașinile puternice.

La mulți ani?

Mi se pare mie sau e puțin morbid să urezi "La mulți ani!" persoanelor cu nume derivate din Maria, cu ocazia sărbătorii de Adormirea Maicii Domnului? La fel (din proprie experiență) e și pentru Ion, Ioana, Ionel și alți ioni pozitivi și negativi, cărora li se urează de bine cu ocazia... Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Adică mie mi se încrețește stomacul numai când mă gândesc la icoana aia cu capul însângerat pe o tipsie. De ce ar vrea cineva să mă tragă de urechi și să îmi spună "La mulți ani!" pentru că acum 2000 de ani un bețiv, o c*rva dansatoare iscusită și mă-sa au reușit să taie capul unui om și să îl pună pe o tavă în mijlocul unui ospăț, ca element de decor central? De ce?

Atât pentru Maria, cât și pentru Ion, mai există câte o sărbătoare mai puțin morbidă. Vă rog frumos, folosiți acel prilej pentru a face urări de bine. Pentru Ioana e în 7 ianuarie.

PS: Nimeni nu lucrează astăzi. Nici la stat, nici la privat. Ăștia ar sărbători orice.

Filmul maimuțelor

Am fost la Rise of the Planet of the Apes pentru că sunt o mare fană a francizei. Mai exact, a francizei începute în 1968, prin primul film Planet of the Apes pe care mama m-a bătut la cap ani în șir să îl văd, iar, atunci când l-am văzut, m-a cucerit întru totul. Era un film cu multă substanță filosofică, ce te punea pe gânduri, ridica întrebări. Dincolo de recuzita modestă și de lipsa de acuratețe în redarea maimuțelor (nu prea ne înțelegeam cu CGI-ul pe vremea aceea, așa că maimuțele erau pur și simplu oameni în costume păroase), Planeta Maimuțelor din 1968 a fost un film genial. A urmat o continuare cam slăbuță, apoi părțile 3, 4 și 5 care au fost la rândul lor foarte bune și cu probleme de plauzabilitate minimale.

Apoi a fost remake-ul din 2001, care nu a spus foarte multe, având în vedere că urma linia narativă a primului film, adăugându-se CGI din belșug, recuzită realistă și o frică inexplicabilă de apă a maimuțelor. Așa că, atunci când s-a anunțat Rise of the Planet of the Apes, un prequel pentru filmul din 2001 (și mai ales cu James Franco, actorul cu un zâmbet atât de drăguț încât numa’ l-ai strânge în brațe, în rolul principal), m-am decis să îmi iau o porție de Nachos de-aia scârboși dar incredibil de delicioși și să văd ce au scos ăștia legat de franciza mea iubită. Am văzut filmul acum vreo 2 ore, împreună cu Bughy.

Era cât pe aci să tolerez abundența de CGI nedorit din toată povestea (maimuțe care sar în elicopter de la distanță și în slow motion, jdemii de explozii, parcă era un film cu Bruce Willis), personajele creionate stupid (tipul care îl joacă și pe Draco din Harry Potter era rău de dragul de a fi rău, celălalt paznic al cuștilor era un idiot), găurile de procedură (nu aveau tranchilizante la îndemână într-un laborator plin de cimpanzei, iar la același laborator, tehnicianul nu poartă mască atunci când se dă cu gaze experimentale; la adăpostul de animale sunt 2 paznici la ceea ce, în cadrul următor, par a fi sute de maimuțe), încălcarea flagrantă a legilor fizicii (maimuțe care sar în elicopter de la distanță și în slow motion [iar], garduri de gumă la grădina zoologică, putând fi îndoite de un singur urangutan săltăreț)... puteam să îndur. Și înduram pentru că, în tot acest timp mă gândeam “Hei, e o viziune diferită și exagerată dar măcar se leagă de filmul din 2001 și nu contravine poveștii generale pe care a stabilit-o franciza până acum”.

Și chiar când credeam că am scăpat, apare următoarea scenă (SPOILER): Fiind pe punctul de a cădea cu elicopter cu tot de pe un pod, unul dintre tipii semi-răi ai filmului întinde mâna spre Caesar (pentru necunoscători, cea mai deșteaptă și mai bună maimuță) și îl roagă să îl ajute. Motiv pentru care Caesar pleacă de la locul faptei fără a face nimic, iar o altă maimuță îl împinge cu sete pe tip spre moarte sigură. Păi mă neorociților de stricători de franciză ce sunteți! Toată ideea filmelor Planet of the Apes era că oamenii s-au distrus singuri, prin aroganța, agresivitatea și prostia lor infinită. Țineți minte? Ape does not destroy ape. Only human destroys human. Nu țin minte în vreunul dintre filme ca maimuțele să fi ucis un om în mod voluntar. Maxim ce au făcut a fost lobotomie, dar niciodată maimuțele nu au cauzat ca omul să decadă.

Era o epocă a fricii de bombă, în care oamenii chiar au avut șanse mari de a se autodistruge. Planet of the Apes încerca tocmai să convingă că paranoia și puterea nucleară pot distruge lumea așa cum o știm noi. Că, în agresivitatea noastă față de alți oameni (Planet of the Apes), în lipsa noastră de judecată a fenomenelor din jur (Beneath the Planet of the Apes), în lipsa de toleranță a celor diferiți (Escape from the Planet of the Apes) și în natura noastră opresivă (Conquest of the Planet of the Apes), ne putem aduce propria distrugere. Și toate cele 5 filme originale m-au lăsat cu întrebarea “Oare omul e chiar atât de bun precum vrem să credem, sau există o alternativă mai bună?”

E 2011 și noul film mă lasă doar cu un gust amar.

Dr. Frică

Sunt perfect de acord cu faptul că mersul la doctor/dentist este unul dintre cele mai neplăcute lucruri pe care omul trebuie să le facă în viață. Atenție puțin la exprimare: TREBUIE. Zilele trecute am aflat răspunsul unei întrebări mai vechi a mea, legată de obiceiul prost al oamenilor să amâne cât mai mult vizita la medici, până când o problemă devine insuportabilă.

Veți spune că într-adevăr, chiar dacă șansele la vindecare scad odată cu progresul bolilor, e greu să mergi la medic pentru că medicul e scump. Ei bine, voi spune că, printr-un asemenea comportament, în niciun caz nu se face economie. Pun pariu că o plombă costă mult mai puțin decât repararea vreunui absces dentar oribil. Scoaterea unui neg e probabil mult mai ieftină decât cauterizarea întregii mâini acoperite de negi lăsați să se înmulțească în prostie. În final tot la medic se ajunge, doar că tratamentul va fi mai greu și mai scump.

Dar, revenind, după ce mi-am bătut capul cu argumentele clasice, spuneam că zilele trecute am aflat adevăratul motiv. Frica. Frica și neamul prost.

Eram la ștrand în Călimănești și o fetiță se smiorcăia undeva în apropierea mea. Motiv pentru care două femei cu allură de domnul Goe încep să îi facă educație. Una (probabil mama) o ia în brațe, cealaltă îi spune pe un ton blând: “Fii cuminte că dacă nu te duce mama la injecție. Da,da... Vine doctorul și îți face injecție”. Cu tot respectul, femeia respectivă era o proastă.

De acum încolo (și pun pariu că nu e prima și ultima dată când i s-a spus o asemenea prostie monumentală) fetița va vedea mersul la medic ca pe un mijloc de pedeapsă. Pentru ea, medicul va fi acela care dorește să rănească, să facă rău și să pedepsească. Va crede că medicul e pus acolo ca să inflicte suferință asupra pacienților săi, fără să înțeleagă că medicul dorește chiar opusul. Orice tratament va fi perceput ca o pedeapsă. Îi va fi frică de doctor și va lăsa bolile să evolueze mult prea mult înainte de a acționa. Viitoarea generație va fi o generație de fricoși, din cauza unor proaste.

Recenzie la rece: Burlăcița

Chiar mi-a plăcut Burlacul. Avea intrigă, avea scandal, avea motive pentru care eu și soră-mea să ne alocăm o seară pe săptămână ca să râdem de pițipoance, avea un protagonist relativ interesant. De aceea mi-a trecut mie prin cap să vizionez și un episod de Burlăcița pe webcast, poate-poate e ceva de capul băieților care se bat pentru Bianca Drăgușanu...

Prima impresie pe care mi-a dat-o o spicuire prin episodul 2 (episodul 1 e mereu plictisitor și nu merită văzut, indiferent de sezon, pentru că nu fac altceva decât să se cunoască între ei și să schimbe mici banalități de conversație) a fost una binecunoscută studenților la poli, cea de Sausage Fest sau, cum a tradus-o un coleg de-al meu tare inspirat, o atmosferă de Cârnat Party. Bianca apare odată la jumătate de oră, chemată din când în când afară din cabana cu aer condiționat de Botezatu, cu o replică de genul "Bianca, hai să vadă băieții pentru ce luptă", în rest numele ei este invocat în maniera tipică lui Harry Potter, când vorbesc de Voldemort ca de o ființă abstractă și îndepărtată. Cu alte cuvinte, Bianca nu e nicăieri, dar ei se luptă pentru inima Biancăi. Bună motivație.

A doua impresie pe care mi-a lăsat-o același episod a fost că, așa Sausage Fest cum era emisiunea, tot nu era niciun bărbat prezent prin zonă. Botezatu e în rolul unui sergent, dar reușește să facă o comedie tare slabă. Urlă din când în când fără credibilitate la concurenți, îi pune la flotări și genoflexiuni, iar ei își îndoaie oleacă genunchii ca bătrâneii de 80 de ani și fac flotările cu bazinul, de parcă... n-am voie să spun pentru că mama îmi citește blogul. Ceea ce mă aduce la următorul argument pentru care bărbații lipsesc cu desăvârșire din așa-zisa cursa pentru inima Biancăi: ființele de gen masculin aduse în emisiune sunt în marea lor majoritate niște pămpălăi. Recunosc, cu mici excepții. Însă, pe lângă flotările, genoflexiunile și parcurgerile de traseu eșuate, menționez replica unui mic mascul feroce: "De dimineață m-am urzicat pe picioare și acum când m-a pus să mă târăsc pe sub plasă m-am urzicat și la mâini". Bietul de el... A făcut buba! Să vină mami să pupe? S-a urzicat băiețelul pe mânuțeeee?

Hai sictir.

Vorba dulce

Dacă ceva mă calcă pe nervi, atunci aia e ipocrizia. Și lenea. Și amândouă combinate. Am avut astăzi norocul de a călători cu două autobuze ocupate de câte o cerșetoare, diferite și totuși atât de asemănătoare...

Prima individă era cazul clasic. Aptă de muncă, probabil mieroasă în vorbe (eram cu căștile în urechi, i-am făcut semn că nu îi dau nimic), expresivă în modul în care i s-au umezit ochii de lacrimi (probabil ca să mă facă să mă simt ultimul om pentru că nu mi-e milă, din nou i-am făcut semn că nu-i dau nimic) și aprigă la mânie. În ceea ce sunt convinsă că au fost înjurături și blesteme exhaustive, pentru că nu m-am obosit nici măcar atunci să îmi scot căștile, ne-a blagoslovit atât pe mine, cât și pe o doamnă care era la fel de rezistentă la lacrimi de crocodil ca mine. Presupun că e un subiect deschis spre dezbatere dacă am suflet sau nu, dar voi spune din start că lacrimile oamenilor ăstora mă dezgustă. Adică părinții mei lucrează din greu ca eu să fac o facultate și să am cele necesare până le voi putea agonisi eu, și vine o femeie chiar bine hrănită și, cu riscul de a mă repeta, PERFECT CAPABILĂ să muncească, o femeie plină de ipocrizie și de falsitate, care de altfel probabil că mi-ar fi dat în cap dacă nu eram în autobuzul plin de oameni și se așteaptă să îi dau ceva? Bani? Nici gând. Nici măcar empatia mea.

A doua ființă era gravidă și s-a pus în genunchi în mijlocul autobuzului. Eram în continuare cu căștile în urechi, dar bănuiesc că a cântat clasicul "sunt copilul străzilor", uitând să precizeze că, la fel ca în Idiocracy, copilul străzilor mai are vreo 5 copii proprii plus cel la purtător, o generație ce va cânta "sunt copilul copilului străzilor" sau mai succint "sunt nepotul străzilor". Și m-a făcut să mă gândesc cât de mult se pot umili unii pentru un ban. Nu cred că aș avea vreodată puterea să mă pun în genunchi în fața cuiva pentru a cere ceva. Iar faptul că până și acel gram de demnitate lipsește la oamenii ăștia mă întristează.

Nu vă mai legați de căpșunari. Nu disprețuiți gunoerii, măturătorii sau pe cei care își câștigă traiul cărând greutăți. De fapt, știți ce? Până și hoții sunt cu o treaptă mai sus decât cei cărora le pute munca și își cer mila în genunchi.

(addendum)

Tot pe Libertatea am dat de un articol cu sfaturi pentru părinții ai căror copii au picat bacalaureatul. Sfaturi care par să implice enorm de mult părintele și prea puțin elevul care trebuie să învețe. Și mă întrebam, nu numai în ceea ce privește bacalaureatul, care totuși ține de școală, dar mai încolo, la facultate, ce fac elevii/studenții fără mami și tati să îi țină de mână, să le porționeze materia și să îi sprijine în a da în judecată ministerul? Pentru că mami și tati vor fi acolo pentru orice copil de clasa a-ntâia, ajutându-l să facă bastonașe și să adune 2 cu 2, vor fi acolo în clasa a III-a când copilul va repeta, împreună cu ei, tabla înmulțirii. Și probabil că, la eșecuri, copilul va fi pedepsit fie prin luarea banilor de buzunar, fie prin confiscarea telefonului mobil sau al calculatorului, fie printr-o perioadă de stat în casă. Dar oare mai funcționează aceste metode și peste vârsta de 18 ani? Dădăceala? Pedepsele? Sau oare, până la o anumită vârstă, copilul trebuie să-și asume singur responsabilitatea studiului?

Articolul despre care vorbesc e plin de formulări de genul "Trebuie să îl faci să învețe... (într-un anume mod)", "Fă-l să studieze...", "Este bine ca fiica/fiul dvs. să...", dar oare formulările corecte, în cazul unor tineri de 19 ani, nu sunt cumva "Trebuie să înveți...", respectiv "Studiază..." și "Este bine ca tu să..."? Pentru că un părinte care deja a pierdut controlul asupra odraslei în asemenea hal încât să își pice bacalaureatul din diverse motive (vezi postarea anterioară), nu îl poate recupera într-o lună jumate sau cât timp a mai rămas până la sesiunea de bac din toamnă. Sau, dacă e un părinte ce încă deține controlul, se așteaptă la rezultat și nu trebuie să afle din ziar cum să gestioneze criza.

Revenind, să presupunem că suntem la facultate și avem de a face nu cu un tânăr de 19 ani care și-a picat bacalaureatul, ci cu un tânăr de 21-22 de ani care riscă să repete anul din cauza restanțelor. Ce poate face un părinte în cazul ăsta? Dacă tânărul (pentru că nu îi mai pot spune copil) nu are încă format simțul responsabilității în învățare ORI curajul de a spune părinților că facultatea nu i se potrivește (sau că ar prefera să nu facă o facultate), nu e cam tardiv să așteptăm ca aceste virtuți să apară? Mai poate cineva să-și bată la cap sau pedepsi fiul/fiica, sperând ca aceste acțiuni să se fructifice cu rezultate școlare? Sau oare cauza e pierdută?

Cu alte cuvinte, cei de la Libertatea îi îndeamnă pe părinți să "conceapă un plan de bătaie" și să porționeze materia copilului, apoi să i-o dea cu lingurița până la următorul bacalaureat... După părerea mea, este normal ca un copil de 6 ani să își porționeze mâncarea și să mănânce singur cât are nevoie, fără ca mami să îl îndoape. Și, tot după părerea mea, când copilul are 19 ani, ar trebui să fie în stare să își porționeze singur materia și să învețe cât are nevoie.

Bacalaureatul se-ntoarce

Făceam revista presei acum câteva minute și am dat peste un titlu de-a dreptul îngrijorător, despre niște elevi de a 12-a care au râs a sictir în urma faptului că și-au picat bacul. Nici nu am vrut să dau click pe titlul respectiv, în principal din cauza faptului că nu îmi face deloc bine să mă enervez aiurea-n tramvai pentru prostia altora. Totuși, am câteva cuvinte de spus în urma bacalaureatului 2011, cel al următoarei generații. Să le fie rușine.

Prima dată să le fie rușine celor care au impresia că a copia este un drept inalienabil al elevului. Nu este așa. A copia e a fura sistemul și dacă ești prins, o riști pe propria răspundere. Nu sunt de vină nici profesorii, nici ministerul, nici inventatorii camerelor video și nici nimeni altcineva că elevii nu au luat notele pe care și le doreau. E pur și simplu vina unei generații de elevi care, în loc să pună mâna pe carte, are impresia că orice se poate obține fără muncă, fără efort și mai ales, fără a o dori prea mult. Au ajuns să considere că e un lucru natural să ia note mari, de 9 și de 10 și să facă o facultate în doru' lelii, împinși din spate de părinții care "vor o educație bună pentru copilul lor". Au ajuns să considere că e un lucru natural ca aceste note să fie obținute prin copiat, vorbit pe lângă subiect, șpăgi la supraveghetori și scandal. Au ajuns să considere că meditațiile pot înlocui învățatul și că pot sta să aștepte pară mălăiață să le cadă din cer notele bune, doar pentru că plătesc profesorii în particular.

A doua oară, să le fie rușine celor care nu își asumă răspunderea. N-ai citit bine textul și l-ai caracterizat pe Ștefan Gheorghidiu? Nașpa. Dar nu te lega de chichițe precum "subiectele au fost greșite". Ai fost prins cu ocaua mică și ți-ai ratat următoarele două sesiuni de bac? Nasol. Dar nu te lega de chichițe precum "pe alții nu i-a prins" sau "alții au putut copia liniștiți. Pe mine de ce nu m-au lăsat?". Ai picat/ai luat notă mică? Neplăcută treabă. Dar nu râde ca broasca la inundație, ci stai în banca ta și învață pentru următoarea sesiune de bacalaureat.

Asumați-vă răspunderea pentru greșelile voastre. Despre asta este testul maturității, nu despre motivul țăranului român sau despre teorema lui Lagrange.

Pledoarie feminină

Mă uitam aseară la Burlacul (da, da, fac și lucruri de genul ăsta, în principal ca să râd cu soră-mea pe motiv de scandal și bălăcăreală) și m-a lovit revelația că unele femei sunt groaznice. Nu, nu mă refer la soiul ăla de femei groaznice care apar pe cameră cu șunci și/sau tăvălite prealabil prin tone de machiaj și cârpe aleatoare. Mă refer mai degrabă la acea specie de persoane care nu te lasă să trăiești o clipă fără a băga de vină. Pentru cine nu urmărește emisiunea, precizez că sunt 12 gagici care se întrec în a-l cuceri pe un singur bărbat, care le elimină pe rând din concurs...

Ei bine, una dintre cele mai proaste tactici pe care le-am văzut vreodată aplicate în scopul cuceririi unui bărbat este a-i băga de vină până nu mai are aer. Majoritatea, cum îl prind la o întâlnire privată, încep să îi găsească defecte, greșeli, cusururi ș.a.m.d. Una îi explică ferventă cum că ar fi prea naiv, vreo 2-3 îi reproșează că le neglijează, alta că de ce le-a pupat și pe celelalte. Din când în când, alternează bătaia la cap cu bârfa despre celelalte concurente, revenind prompt însă la critică: La aia de ce i-ai dat numărul de telefon? De ce ești prieten cu aialaltă pe Facebook? De ce ai eliminat-o pe X? Dacă n-o elimini pe Y, eu ies din concurs!


Și sincer, cine s-ar putea îndrăgosti de melițele astea? Ce așteptări să ai, concurentă fiind, ca el să te aleagă, dacă nu îi dai ocazia să te cunoască? Sunt atâtea subiecte pe care le poți vorbi cu un bărbat, subiecte prin care să ajungi să cunoști omul. Mai mult, bărbații sunt ființe simple, iar noi suntem exagerat de complicate. Dacă o femeie îi spune: "Proasta aia e prefăcută", ea se așteaptă ca Burlacul să înțeleagă "Uite ce de treabă e fata asta că are grijă de mine și mă avertizează cu privire la proasta aia. E clar că mă iubește. De fapt, e atât de grijulie față de mine încât o voi lua de nevastă forevăr!", pe când reacția lui e probabil mult mai apropiată de ideea "Doamne da' rele sunteți între voi!". Da, bărbații sunt atât de simpli încât nu văd substratul fin din spatele reproșurilor voastre, ci se simt atacați, stresați și presați de niște ființe care nu au niciun drept să o facă. E una când îți spune nevasta că îți stă cravata strâmb, și cu totul alta când te critică o semi-necunoscută.

Nu sunt eu Casanova feminină, dar oricine știe că există câteva reguli de bun simț aplicabile în interacțiunea feminin-masculină, etapa primele întâlniri: nu mănânci usturoi înainte, nu râgâi la masă, bărbații nu se scarpină la produsele avicole sferoide și femeile se abțin de la reproșuri. Nu-i așa de greu.

Promit că nu suntem toate așa. Promit că există și persoane de sex feminin normale.

Blog challenge - Day 28: De ce mi-e dor

... de stat la soare.

Blog challenge - Day 27: O problemă

Atât de aproape de finalul provocării și atât de aproape de începutul sesiunii, tema de astăzi este "O problemă pe care am avut-o." Și va fi una proaspătă, apărută ieri via Răzvan:

Un cal e priponit de un stalp dintr-un gard circular. Ce lungime trebuie să aibă funia de care e priponit calul pentru ca acesta să poate paște iarba din exact jumătate din suprafața ariei încercuite de gard?

E ultima problemă pe care am avut-o, ce poate fi mai exact de atât?

Blog challenge - Day 25+26: Atracție

Am sărit peste ziua a 25-a în parte din cauza lipsei de timp, dar și pentru că titlul era "Cineva care mă fascinează", titlu care mi-a amintit, de altfel, de articolul de wikipedia despre fascinare și mi-am zis că o domnișoară adevărată nu tratează acest subiect pe blog... dacă mă înțelegeți. Ei bine, ziua a 26-a are ca temă genul de persoană care mă atrage.

Cu riscul de a mă repeta a nuștiucâta oară cu privire la masculinitate, îmi plac băieții îngrijiți, dar nu metrosexuali. Prefer bruneții cu ochi căprui sau negri și am o slăbiciune pentru oareșce aroganță. În rest, lucrurile de bază: inteligență, simțul umorului, alea alea...

Blog challenge - Day 24: Film

Provocarea pentru ziua  a 24-a spune doar atât: care e filmul tău preferat și despre ce e vorba? Răspunsul meu e scurt și la obiect, unii ar spune că e un răspuns de criză, deși e mai degrabă un răspuns de "aproape în sesiune". Filmul meu preferat este Gattaca, un film pe care îl recomand tuturor. Și este vorba despre cei care dau 200% în ceea ce fac. Nu spun mai mult, ca să nu dăm în spoilere.

Blog challenge - Day 23: Cinci băieți faini

A 23-a zi e chiar frumoasă. Cică să dau 5 nume și poze corespunzătoare de bărbați cunoscuți care îmi plac mie. Pe care îi găsesc a fi atractivi carevasăzică... Să fie atunci
Gerard Butler

(vroiam să pun și poza de la linkul de aici dar umblă și mama pe blog)

Ethan Hawke

James Franco

Hayden Christensen

Christian Bale

Nu știu dacă am cele mai bune gusturi, dar băieții ăștia... chiar nu sunt răi.

Blog challenge - Day 22: Cum am crescut în ultimii doi ani

No comment. Pentru asta aveți prea mult material la dispoziție pe blog.

Blog challenge - Day 21: Un show

În ziua cu numărul 21, sunt provocată să vă scriu despre unul dintre show-urile mele preferate. Trebuie să recunosc că am stat puțin pe gânduri, ca să aleg un serial atât reprezentativ, cât și interesant, la care să îi fac reclamă astăzi. Așa că am poposit cu gândul, într-un final, la un serial cu care i-am molipsit pe vreo 2-3 colegi de liceu în trecut și despre care nu am mai vorbit de multă vreme. E vorba de Penn&Teller: Bullshit!, un serial care ridiculizaează șarlatania, credulitatea și prostia de peste tot, fără să se ferească de cuvinte... colorate. Mai exact, ceea ce fac ei este ca, în fiecare episod, să expună adevărul despre diverse fenomene, în majoritatea lor extra-senzoriale, și să combată lipsa de raționalitate legată de subiectul respectiv.

Penn și Teller aduc multe exemple pentru a-și susține ideile. Dincolo de modul inedit în care o fac, prin folosirea umorului și analogii de tot felul, punctul lor de vedere este valid și foarte bine construit. Cu teme variind de la vorbitul cu morții, la extratereștrii și terapie cu magneți, până la imigranți ilegali și exorcism, pur și simplu nu te poți plictisi la episoadele lor. Și apropo de imigranți, ca să vă dau un mic spoiler, vor angaja imigranți ilegali ca să construiască un zid ca între Statele Unite și Mexic, iar apoi să îl treacă, pentru a dovedi că întreg zidul stă acolo degeaba. Într-un alt episod (deși nu mai îmi amintesc dacă era cel cu Protecția Mediului sau cel cu apa îmbuteliată), vor convinge o grămadă de oameni să semneze o petiție împotriva dihidrogenului oxigenat (sper că am tradus cum trebuie), pentru că se folosește la centrale nucleare și provoacă urinare. Da, da, chiar au convins oamenii să semneze pentru interzicerea apei...

Vă las cu o secvență de medicină alternativă și sunt convinsă că dacă vă uitați la primele 2-3 episoade, o să vă uitați la tot serialul.

Blog challenge - Day 20: Educația

În a douăzecea zi, sunt provocată să explic cât de importantă cred eu că este educația. Așa că voi relua încă odată și voi încerca să clarific, pe cât posibil, ideile deja expuse legate de acest subiect. Consider că oamenii trebuie să deprindă abilități de a conviețui cu semenii lor într-un mod cât mai armonios, în același timp împlinindu-și propriile dorințe în viață. A fi civilizat este pentru mine singura etichetă care contează cu adevărat. Nu fac discriminări legate de rasă, religie, sex sau orice altceva, însă voi desconsidera oricând mârlănia și lipsa de bun simț (a se vedea și ziua 19).

Și, cum nimeni nu se naște învățat, acesta ar fi primul lucru din "programă". Chiar și cei mai proști trebuie învățați să funcționeze în societate, acesta fiind nivelul minim de educație la care să ajungă oricine. Apoi, cred în împlinirea potențialului. Dacă un copil are capacitatea de a învăța (și aici nu mă refer la lene, pentru că hărnicia în învățare se poate educa), atunci ar fi superb dacă i s-ar pune la dispoziție toate resursele de care are nevoie. Din păcate, sistemul educațional nu este construit de asemenea natură încât să stimuleze pasiunea pentru materie, iar cu noile reforme se merge mai mult înspre mai rău decât înspre mai bine. Însă am promis că voi vorbi despre importanța educației, nu despre lipsurile sistemului.

Mințile tinere sunt o resursă incredibilă. Și cu asta am spus totul.

Blog challenge - Day 19: Lipsa de respect față de părinți

Presupun că s-a înțeles și din titlu care e tema de astăzi. Ei bine, eu am avut norocul de mă naște într-o familie de oameni educați, civilizați și normali, care au ținut la a imprima acest comportament și copiilor lor. Cu alte cuvinte, nici eu și cred că nici sora mea nu suntem în eșalonul 2 al civilizației.

Ei bine, respectul față de părinți mi se pare premisa fundamentală de la care pornește respectul pentru societate, deci pentru toți ceilalți oameni, o caracteristică dezirabilă pentru a funcționa ca om normal. Nu sunt eu nici psiholoagă, nici pedagog, dar cred că un copil, dacă nu învață măcar să își respecte părinții, atunci ce să mai sperăm la respect pentru profesori, colegi, prieteni, participanți la traficul rutier și, de altfel, orice altă persoană cu care copilul respectiv ia contact. Pentru că părinții modelează o imagine a viitorului fiecărui copil; am auzit atâția copii mici spunând că vor să aibă slujba mamei/tatălui când se fac mari sau că vor să se căsătorească cu cineva ca tata/mama. Cu alte cuvinte, ei preiau trăsături de comportament de la părinții lor, semănându-le nu doar genetic, ci comportamental.

O famile fericită e cea unde toți se respectă între ei. Atenție că, prin asta, am spus că nu doar copiii au datoria de a-și respecta părinții, dar e frumos ca și părinții să le răspundă cu același respect, să le ia în considerare părerea și să argumenteze orice regulă impusă. Nu cred că în 2011 mai merg replici precum "Tu ești mic/ă, știu eu mai bine decât tine!" sau "Pentru că așa am zis eu." Așa că hai să creștem puțin, atât copiii (care le datorează părinților multe, dintre care cel mai important lucru este respectul), cât și părinții (care ar trebui să constate că respectul nu e niciodată menit a fi unilateral).

Blog challenge - Day 18: În ce cred

În această zi înaintată a provocării, se presupune că trebuie să vorbesc despre lucrurile în care cred sau, cu alte cuvinte, "my beliefs". Sunt, mai mult sau mai puțin, o persoană idealistă. Cred în capacitatea oamenilor de a realiza lucruri mari prin puterea minții, prin disciplină... cred în evoluția frumoasă a oamenilor în viață, spre un viitor pe care ei și-l doresc și în cadrul căruia pot face bine.

Cred într-un mod interesant și chiar egoist de a trăi, atât timp cât nimeni altcineva nu are de suferit. Cred în comunicare și în capacitatea oamenilor de a se îmbunătăți unii pe alții, prin experiențe, comunicare și afecțiune. E vorba mai ales de comunitățile mici, de familie, de prieteni, de colegii de la care merită să învățăm. Cred în puterea educației, în cultură și, mai ales, în bunul simț. După cum am mai spus de atâtea ori, aș prefera să am în preajmă proști cu bun simț, decât oameni care se cred deștepți și, drept urmare, sunt umflați de aroganță și mârlănie.

Blog challenge - Day 17: Highs & Lows

Ziua a 17-a e despre Highs & Lows (cele mai bune şi cele mai rele lucruri) ce mi s-au întâmplat în ultimul an şi am ales să mă exprim grafic:

Blog challenge - Day 16: Muzica de azi

Contrar a ceea ce cred majoritatea cititorilor mei, care s-au obişnuit cu stilul acid şi remarcile răutăcioase, nu sunt întotdeauna Gică Contra. Tema de astăzi este legată de muzica mainstream contemporană şi ceea ce cred eu despre ea. Sinceră să fiu, nu sunt foarte multe de zis.

În primul rând, cea mai bună muzică pe care am ascultat-o nu era contemporană şi nici foarte mainstream. Îmi place foarte mult să ascult rock classic, chiar şi metale grele de tot soiul, oldies but goldies, astea fiind în general piese cu mult mult feeling, cu mesaj şi cu instrumentaţie. Trupa mea preferată este Opeth, tocmai datorită combinaţiei între intensitatea melodiei, variaţia ritmului şi versurile de-a dreptul poetice. Tot între preferate mi se numără şi Queensrÿche, pentru că sunt ai naibii de expresivi, mergând până la recuzită ca să îşi spună povestea. De la noi îmi place Luna Amară şi Cargo, iar, în rest, depinde de starea în care mă aflu dacă aleg ceva spurcat (Slayer, Testament şi alte trupe pe care mama, care îmi citeşte blogul, n-are rost să le caute pe google că nu e aşa interesant) sau ceva liniştit (Red Hot Chilli Peppers, Scorpions), ceva clasic şi puternic ca Aerosmith sau Metallica sau ceva mai zbenguicios ca Placebo sau Wintersun.

Însă, mă repet, nu sunt Gică Contra. Ascult foarte multă muzică mai slabă din punct de vedere calitativ şi pe care o voi uita complet în 2-3 ani. O ascult pentru că, în general, e muzică alertă şi bună de dansat. În sesiune îmi pun OneFM în VLC, pentru că muzica lor are un ritm bun pentru învăţat şi nu mă duce niciodată pe gânduri, aşa cum o fac unele piese de prin playlistul meu calitativ. Ascult muzică mainstream ca să fiu la curent cu ce se mai pune prin PHI18, să văd ce mai scot românii (care, din câte am înţeles, cam rup gura târgului european în materie de muzică, de la Inna încoace) sau pur şi simplu când am chef de dansat aiurea prin casă. Uneori fac mici obsesii de câteva zile, în care aceeaşi piesă nou apărută o ascult aproape încontinuu (am trecut prin asta cu Fly Project - Goodbye, Don Diablo & Dragonette - Animale, Far East Movement - Like a G6, şi Deepside Deejays - Never be alone, încă sunt acolo cu E.T. al lui Katy Perry). Nu îmi place în mod deosebit Lady Gaga, deşi în materie de stil vestimentar şi look al vedetelor, pare să dea tonul. Sunt câteva piese care mă calcă pe nervi ceva de groază (J.Lo & Pitbull - On the floor, Jessie J - Price Tag, Black Eyed Peas - The Time), dar şi piese pe care le citez în mod frecvent, ca Sak Noel - Loca People. Ascult chestii făcute pentru mişcare, ca Lucenzo - Vem dancar kuduro, Kesha - Blow, Afrojack - Take Over Control, Sasha Lopez - All my people, Nick Kamarera & Mike Diamondz - Thailanda, Narcotic Sound - Danca Bonito, ROA - Ne place şi multe altele. Ce trebuie menţionat, totuşi, e că în cazul muzicii comerciale nu pot să îmi stabilesc preferaţi, pentru că majoritatea trupelor scot una sau două piese şi apoi se scufundă în anonimat, iar cele care rămân în faţă mai mult timp se... "strică".

Numa' bine până mâine şi multe audiţii plăcute.

Blog challenge - Day 15: Tumblr?

La jumătatea provocării, cică ar trebui să spun care sunt "my favorite Tumblrs"... dar nu folosesc. Aşa că mai bine vă spun care e videoul meu de referinţă. Sigur, petrec destul de mult timp online, printre tot felul de prostii, încât să umplu sute de minute doar din filmuleţele cu proşti de pe youtube pe care le-am văzut până acum. De la şasă cai la deci mă-nţelegi, de la culmea etilotestului la cu piciorul rupt la TM Base, de la reportaj vasluian la Gigi Becali şi matematica şi de la îmi beam apa minerală, trecând prin burlane rupte şi ajungând la inegalabilul Petre... Şi nici nu mi-am început lista calumea.

Însă, dincolo de toate astea, am un filmuleţ la care mă întorc mereu. Un video care exprimă proasta educaţie şi care ar trebui pus ca referinţă în dicţionar la cuvintele meltean, ghiolban, ţugulan şi toate sinonimele lor. Este vorba despre Ţăran în Spania. Ei bine, Ţăran în Spania, personajul, e cu o clasă deasupra tuturor celorlalte personaje făcute faimoase datorită Internetului. E mai interesant decât băieţii cu telecomanda, mai misterios decât Perversu' de pe Târgu Ocna şi cu siguranţă mult mai captivant decât Fernando de la Caransebeş. Ţăran în Spania e needucat prin excelenţă şi filmuleţul lui e mai mult decât "hai să râdem de prostia altuia", mergând mai degrabă spre tragi-comedie, spre ironie fină şi lăsând în spate un gust amar. Nu e beat sau retardat, ca majoritatea personajelor youtubiene, ci e pur şi simplu exponentul tagmei de căpşunari necivilizaţi după care suntem categorizaţi în Străinezia. Vi-l las spre vizionare, cu tot cu justificante profesional:

Blog challenge - Day 14: Memoria

A 14-a zi din provocare se referă la prima mea amintire. Şi, sinceră să fiu, probabil nici nu e o amintire propriu-zisă, ci ceva achiziţionat pe parcurs pe baza pozelor şi poveştilor. Totuşi, sunt destul de convinsă că amintirea e veridică.

Aveam un leagăn agăţat de grinda şopronului, în curtea bunicii mele din partea tatălui, numai bună pentru copii mici. Şi trebuie să fi avut vreo 3 ani când mă legănam odată şi l-am văzut pe străbunicul meu venind de la poartă spre intrarea în casă. Trebuie menţionat că străbunicul meu era un om foarte elegant, care, la o vârstă mai mult decât respectabilă, nu umbla niciodată nebărbierit sau cu haine rele. L-am văzut atunci, cu pălărie (elegantă, din aceea de tip fedora) şi cu bastonul, bătrân dar drept şi demn, umblând încet dar având aerul acela interesant al oamenilor în vârstă care au văzut multe, au citit multe şi au multe de spus. Amintirea mea se opreşte însă aici, şi am un gol destul de mare până la alte amintiri din fragedă pruncie. Cu toate astea, mă reîntorc cu drag la această amintire, mai ales că străbunicul meu a murit când eram foarte mică şi mi s-au spus foarte multe despre el. Pe lângă asta, cele câteva imagini au, în mintea mea, un aspect prăfuit şi colorat în sepia, dar simplul fapt că ele există mi se pare interesant.

Blog challenge - Day 13: Vizită

Am ajuns şi în ziua a 13-a a provocării şi, încet-încet, ne apropiem de jumătate. Astăzi, subiectul este "Un loc unde aş vrea să locuiesc, sau pe care aş vrea să îl vizitez". Ei bine, acum doi ani am fost la Londra, după ce am câştigat un concurs de eseuri. Cea mai clară imagine pe care mi-o amintesc nu este însă nici London Bridge, nici Madame Tussauds, nici schimbarea gărzii de la Buckingham, ci, dimpotrivă, ceva aparent trivial: harta metroului.

În Londra, harta metroului e foarte colorată, numele liniilor sună frumos (Jubilee, Metropolitan, Piccadilly), ţin minte că am coborât la Earl's Court, Holborn, King's Cross, iar orientarea se făcea atât de simplu, încât nici dacă vroiai să te pierzi nu reuşeai. În metrou se citea, se asculta muzică în căşti sau se discuta discret. Pe lângă reclame, unele panouri aveau poezii (strânse, de altfel, şi într-un volum numit "Poems of the Underground" pe care îl ţin în sertarul de la birou şi astăzi). Pentru mine, metroul londonez a însemnat că mă pot descurca singură în ceea ce pare un hăţiş dar e, în fond, simplu. Am ştiut atunci că am crescut, că m-am maturizat, că pot să păşesc în viaţa reală fără să mă tem de copilării, fără întrebări de genul "oare sunt în stare?", "oare voi putea realiza ceva?", "oare voi vedea ceva remarcabil în lume?". S-a potrivit foarte bine şi pe vârsta de 18 ani, pe care am conştientizat-o ca majorat mult mai bine atunci, în Londra şi la întoarcerea din Londra, decât în ianuarie, când am împlinit vârsta.

Am plâns când am plecat, de a sărit cămaşa de pe mine. Lăsam în urmă un loc atât de civilizat, atât de disciplinat şi de bine organizat, plin de oameni cu un simţ al responsabilităţii fantastic, un loc al bunului gust, fără gunoaie şi mizerie şi, în definitiv, un loc atât de diferit faţă de tot ceea ce văd aici în fiecare zi. Mi-ar plăcea mult să mă întorc acolo, să revăd, cu alţi ochi, tot ceea ce am văzut şi să adaug noi obiective. Şi, de asemenea, mi-am cumpărat multe ţoale faine şi ieftine de la Primark, care deja încep să mă lase şi ar trebui schimbate pe unele noi. Data viitoare... minim trei perechi de skinny jeans îmi iau.

Blog challenge - Day 12: Bullets

Mi-e simpatică ziua cu numărul 12. "Bullet your whole day" e în engleză şi nici nu ştiu cum s-ar traduce în română în asemenea măsură încât să păstrez sensul. Să zicem că fac o listă cu tot ceea ce am făcut astăzi:

• Snooze de la 5:30 până la 6:00
• Preparat una bucată baghetă Bistro
• Făcut patul şi ordine în casă
• Laborator ~jim după o bârfă mică cu Ionel
• 3 felii de pâine prăjită de criză, cu cimbru şi busuioc (delicioase, de altfel. Data viitoare, când nu am musafiri, pun şi usturoi)
• proiect DSD cu Dodo
• lucrat în GIMP la fotoşopuri (e prea mainstream să faci fotoşopuri în Photoshop)
• deschis LyX, jucat cu template-uri
• început documentaţia la DSD (mândră mi-s cu LaTeX-ul)
• Nesquick + final de sezon de Chuck

...şi în curând o porţie de somn, cât să-mi ajungă înainte de cursurile de mâine.

Blog challenge - Day 11: 10 melodii

Provocarea de azi era să îmi pun iPod-ul pe shuffle şi să scriu 10 piese care apar. Ei bine, având în vedere că nu am iPod, presupun că şi playerul de muzică de pe desktop e la fel de bun. Rezultatele sunt după cum urmează:

1. Aerosmith - Dream on
2. The Pussycat Dolls - I don't need a man
3. Lustra - Scotty doesn't know
4. The Veronicas - Revenge is sweeter than you ever were
5. Lil Wayne - Lollipop
6. Kings of Leon - Use somebody
7. Placebo - The bitter end
8. Bush - The chemicals between us
9. Queen - Killer Queen
10. Paramore - Misery business

Blog challenge - Day 10: Prima iubire

Mai ţineţi minte când era la modă trupa Andre? Pe undeva prin tinereţile lor, aveau un refren ascuţit şi mult prea cunoscut marelui public, "Prima iubiiiiiiire". Ei bine, a zecea zi a provocării mă îndeamnă să scriu despre prima mea iubire şi să fiu a naibii dacă nu e unul dintre cele mai dificile lucruri să vorbeşti despre sentimente pe un blog pe care îţi petreci majoritatea timpului luând în băşcău diverse chestiuni.

E şi normal ca prima mea iubire să nu fi fost cea din filme, ci mai degrabă genul de zbatere nebună, adolescentină şi deloc raţională, pentru care am bătut, răzgâiată, din picior, de nenumărate ori pe parcursul a trei ani, până mi-a trecut. Într-un final, tipul şi-a găsit o prietenă extrem de frumoasă şi cred că şi deşteaptă, iar eu am ajuns să iubesc din nou... dar asta e altă poveste, mult prea proaspătă. Revenind, prima mea iubire era un băiat tare bun, cu referinţe grozave (i s-a spus şi mamei că ar fi un băiat "excepţional"), deştept brici, cu preocupări comune, deloc urât şi cu un simţ al umorului teribil. Am trecut, cu el, prin etape care mai de care mai stupide, de la "hai să ne împăcăm o zi" până la lipsa salutului, de la "hai să ne ţinem de mână în parc" la stressul legat de examene şi aşa mai departe.

Dar nu regret nimic din cele ce s-au întâmplat, mai ales că, dacă ar fi să ridicaţi mâna cei care nu aţi avut o poveste asemănătoare în tinereţe, nu aş vedea prea multe mâini. Şi asta nu pentru că sunteţi în spatele monitorului, departe de raza mea vizuală, ci pentru că, statistic vorbind, toţi avem o primă iubire care ne învaţă multe despre viaţă. Pe mine, trei ani m-au învăţat că pot obţine tot ceea ce îmi doresc, dar nu când ceea ce îmi doresc ţine de fericirea altuia. M-au învăţat că stressul şi irascibilitatea resping oameni, că există sentimente şi că le pot avea. M-au învăţat că uneori, lucrurile pur şi simplu nu se potrivesc sau sunt prost sincronizate şi că orice ipoteză de tipul "oare cum ar fi fost?" e (scuzaţi expresia) futilă. Şi, cel mai important, m-au învăţat că totul trece, dacă i se dă timpul şi oportunitatea să treacă.

Băiatul cu pricina nu cred că îmi citeşte blogul. Dar dacă o face... Doamne-ajută-ţi şi noroc în toate cele, că astea îs amintiri din epoca de piatră, care cred că nu mai afectează pe nimeni. Iar, pentru cei care aşteaptă scrieri mai interesante, ziua a 11-a din blog challenge promit că nu are sirop.

Blog challenge - Day 9: Despre viitor

Subiectul de azi: "Cum îmi văd viitorul"... Acoperit deja în mare parte în ziua a doua. Dar promit că mâine am o provocare dificilă şi destul de interesantă...

Blog challenge - Day 8: Satisfacţia vieţii

A opta zi sună cam aşa: "Descrie momentul în care ai fost cel mai mulţumită de propria viaţă". Din nou, e una din zilele cu puţin text, pentru că încă nu sunt atât de înaintată în vârstă încât să am o viziune largă asupra vieţii. Pot spune că am avut un moment major de fericire atunci când am intrat la liceu acolo unde am vrut, atunci când am intrat la facultate unde am vrut şi, de asemenea, când am văzut cum evoluează lucrurile pentru mine în noul context... Să zicem că ziua în care sunt cel mai mulţumită de propria viaţă este, întotdeauna, mâine.

Blog challenge - Day 7: Horoscop

A şaptea zi a provocării mă vrea descriind zodia mea şi dacă mi se potrivesc caracteristicile ei. Mi-a fost tare groază să mă apuc de gândit un post, pentru că nu cred o iotă din horoscoape. Dar, dincolo de scepticismul meu (sunt atât de generale descrierile zodiilor şi horoscoapele în general, încât fiecare zodie se potriveşte oricărui pasionat de horoscoape, vezi şi experimentele lui James Randi), am să mă complac în descrierea zodiei Capricornului, luată de pe acvaria.ro.

Nativul in Capricorn este un om care se va face cu siguranta remarcat intr-un anumit domeniu al vietii sale. Este o persoana motivata sa atinga o anumita pozitie in plan social, cat mai sus posibil, si are toate sansele sa se ridice ca sa se auda de el intr-o zi la nivel mai larg.

Până acum, sunt complet de acord. Mi-a plăcut mereu să fiu în centrul atenţiei, să cunosc şi să fiu cunoscută de multe persoane. Mai mult, m-au nimerit chiar şi la îmbrăcăminte:

Se imbraca intotdeauna clasic si sobru, depasind cu mult varsta pe care o au. Vor sa arate o imagine de oameni seriosi, care impun respect, deci nu-i vor lipsi niciodata costumele tip business.

La meserii potrivite, nici nu e cazul să spun că au trecut şi "inginer". Totuşi, unele detalii nu mi se potrivesc: Nu prefer casele bătrâneşti sau locurile cu încărcătură romantică, peşterile sau mănăstirile. Nu mă încântă muzica de meditaţie şi relaxare, urăsc iernile, 70% dintre cadourile propuse pentru un Capricorn mi se par idei groaznice şi nu am mai mâncat cartofi de vreo 2-3 luni încoace.

Ce mi s-a părut totuşi interesant, a fost secţiunea "Cum iubeşte Capricornul?" care îmi explica totul despre modul în care aleg parteneri cu statut social ridicat, loiali, răbdători, responsabili şi care să îmi împărtăşească aspiraţiile profesionale. Căsătoria ar fi, pentru mine, demnă de abordare raţională, cu mai puţin sentiment şi mai multă minte, ceea ce mi se pare just; când alegi pe cineva cu care să-ţi petreci restul vieţii, o gândeşti bine înainte. De asemenea, Capricornii sunt capabili să se sacrifice pentru partenerul lor, ceea ce, din nou, aş spune că e un gest potrivit într-o relaţie. Pe de altă parte, finalul secţiunii conţine o serie de subiecte extrem de seci şi de plictisitoare care, teoretic, pot fi aduse în discuţie pentru a atrage un nativ din Capricorn şi care nu m-au impresionat deloc.

A trecut şi ziua asta. Cel mai dificil subiect de până acum, pentru că tocmai am scris alineate întregi despre ceva ce puteam rezuma într-o frază, citat din tata (şi, total independent, Penn Jillette): "Capricornii nu cred în horoscop". Vă aştept cu câte o postare şi zilele următoare, care vor fi - sper! - mai interesante.

Blog challenge - Day 6: 30 facts about me

1. îmi plac numerele impare şi cele prime
2. fac facultatea serios
3. mi-e frică de înec (pot înota doar cu nasul afară din apă, nu suport să fiu aruncată în apă sau scufundată), am fobie de dentist
4. îmi plac dulciurile, dar prefer calitatea, nu cantitatea: i.e. o îngheţată Mars sau un ou Kinder bat 3 tablete de ciocolată oricând
5. urăsc spălatul vaselor, mă plictiseşte îngrozitor
6. îmi doresc un Mini Cooper roşu
7. îmi plac pantofii şi fustele/rochiile, dar nu shopping-ul
8. mă enervează degetele de la picioarele oamenilor
9. am unghia şi pielea din vârful degetului mijlociu de la mâna dreaptă deformate de la scris
10. mă gâdil dacă mi se suflă pe burtă
11. răcesc când se face frumos afară
12. culoarea mea preferată este roşu (şi cred că mă şi reprezintă)
13. am o dependenţă de Coca-Cola rece
14. sunt habotnica diacriticelor, le folosesc peste tot mai puţin pe messenger, unde mi-e greu să tot schimb ca să pun emoticoane
15. la stress, îmi mestec inelele de pe mână
16. când eram mică eram mult mai mofturoasă la mâncare
17. am avut câine, papagali, acvariu de peşti, pisică şi o răţuşcă
18. sunt afonă
19. urăsc filmele/desenele dublate, prefer subtitrarea
20. nu mă pot decide când mă întreabă cineva care e cartea mea preferată
21. îmi plac fetele frumoase (nu în mod proactiv, dar le apreciez frumuseţea)
22. am o rochie albă de vară cu buline roşii, superbă, sexy şi totuşi drăguţă, care mi se potriveşte perfect ca personalitate, dar nu mă lasă mama să o port, pentru că mi se vede celulita
23. am, din naştere, multe aluniţe mici pe faţă şi pe corp
24. am luat Cambridge Exam of Proficiency in English (CPE) cu grade A
25. clorul şi vinul alb îmi declanşează alergii
26. am picioare şi palme mici, port 35 la pantofi
27. parfumul meu este Playboy – Play it lovely
28. prefer să scriu cu stilou, nu cu pix
29. apăs butonul de Snooze de multe ori dimineaţa
30. obişnuiam să îmi rod unghiile

Blog challenge - Day 5: Gânduri sinucigaşe

Ziua a cincea e scurtă de tot. Se propune să povestesc despre un moment când m-am gândit să îmi pun capăt vieţii. Răspunsul meu e niciodată. Nu am ce povesti. Viaţa e mult prea faină ca să se sfârşească aici.

Blog challenge - Day 4: Religia

Să se înţeleagă din start că nu îmi impun propriile păreri, idei sau concepţii asupra nimănui. Nu scriu lucrurile astea ca să conving pe cineva, ca să convertesc sau ca să pun semne de întrebare. Scriu pentru că ziua a patra a provocării urmăreşte viziunea mea asupra religiei. Ei bine, mă situez într-o zonă atât de problematică, încât cunoscuţii mei foarte creştini se vor revolta împreună cu toţi cunoscuţii mei atei. Mă consider deistă, în ideea în care cred în Dumnezeu, dar nu sub formă de bătrân cu barbă care scrie în catastif când dăm bani la cerşetori şi când trecem strada pe linie continuă, ci sub formă de set de legi ale frumosului, legi matematice şi fizice care ţin Universul laolaltă, aspiraţie ideală, simbol. Nu cred că îl interesează prea mult problemele noastre minore, sau că se preocupă de lucruri mărunte ca cele enunţate mai sus. Avem, ca rasă, ceva deosebit, ceva ce merită urmărit, dar cu siguranţă că nu merită modificat în mod activ. E prea uşor să aşteptăm o schimbare divină şi să stăm în faţa televizorului cu sămânţa. Sintetic deci, nu cred că Dumnezeu, în forma lui de idealitate, se preocupă în mod activ când i se cere o jucărie sau un Maybach.

Am apreciere pentru ceea ce ne-a spus profesorul de religie în clasa a doisprezecea, cum că religiile sunt doar linii de ghidare pentru om şi că fiecare avem propria noastră filosofie, mai apropiată sau mai îndepărtată de o religie formată. Mai cred că oamenii trebuie să fie buni şi că nu poate exista Rai doar pentru catolici, sau Rai doar pentru ortodocşi sau doar pentru musulmani, ci doar Rai pentru oamenii buni. Nu e ca în restaurantele selecte, să te dea afară dacă nu porţi cravată. Dar ar trebui să ne trăim viaţa frumos aici şi să ne facem mai puţine griji legate de ceea ce se întâmplă după. Îmi doresc în primul rând să mor liniştită, cu o viaţă trăită din plin, fără regrete şi, dacă este sau nu este ceva după, Ohm trăi şi Ohm vedea.

Dacă omul a fost creat de Dumnezeu? Aş înclina să cred că dacă Dumnezeu, cel pe care l-am descris în primul paragraf, ar fi "dat un bobârnac existenţei" e posibil ca, la un moment dat, să fi dat un bobârnac şi existenţei unei rase superioare (adică cea umană, înzestrând-o cu raţiune, conştienţă de sine şi capacitatea de a face raţionamente logice). Sunt dispusă să cred că totul s-a realizat în mod evoluţionar, de la început şi până acum, coordonat de ceea ce descriam mai sus ca legi matematico-fizice percepute ca entitate Universală, deci s-a folosit un fond organic evoluţionar. Pentru cei credincioşi, care vor probabil să personificăm mai mult apariţia oamenilor, aş spune să nu vă fie ruşine dacă organicul vostru se trage din  maimuţă, ci să vă bucuraţi că Dumnezeu a dat multe acelei maimuţe şi a făcut-o om.

Cam atât. Dacă sunt întrebări, sunt dispusă să le răspund în secţiunea de comentarii, atât timp cât discuţia se va purta la un nivel civilizat. Vă aştept la ziua a cincea.