Dezgrăşatul porcului 2 - mişcarea

De-a lungul timpului am făcut multe sporturi. Cel mai mult am făcut tae-bo şi dansuri, dar am făcut şi baschet, aerobic retro cu o babă, balet, tenis, gimnastică şi probabil nici nu îmi amintesc tot ce am încercat. Ceea ce aveau în comun toate era că, dacă făceai febră musculară, făceai o febră musculară generalizată pe anumite regiuni anatomice. Ori mă durea tot abdomenul, ori picioarele, "ori nu mai suntem". La momentul de faţă am o febră musculară greu de descris, ce se manifestă la nivelul gambelor (doar în partea superioară), la piept (doar pe lateral), la spate (numai pe mijloc), la abdomenul superior, plus ceva difuz în zona fundului, dar probabil că mâine, când o voi simţi aşa cum trebuie, o voi putea localiza mai precis.

Cel mai mult mi-a plăcut la tae-bo, mai ales că, pe vremea când mă ţineam de el, dădea rezultate faine. Dar acum sala de aerobic a lui Miki e în Mănăştur şi nu pot să îmi iau angajamentul că ajung la ore specifice, când începe ora de tae-bo, mai ales că durează o oră până iau 6-le, ajung acolo şi mă schimb. Practic îmi iese, dus-întors, prin frig, 3 ore de lipsit de acasă pentru o oră de workout. Invariabil, încep abonamentul şi mă las păgiubaşă. Ceea ce mă atrage la sala de fitness este că am flexibilitatea de a mă duce oricând am o oră liberă şi vreau să o petrec făcând mişcare, mai ales că tata e la aceeaşi sală şi mă mai duce cu maşina când merge şi el. Mai mult, este una în Mănăştur şi una în Gheorgheni, la care se intră cu acelaşi abonament.

Mă simt mai bine de când mişc ceva. Stând toată ziua ca leguma în faţa calculatorului, toate oasele îmi pocneau, mă simţeam amorţită şi statică. Acum, deşi nu pot spune că am slăbit, pentru că nimic nu dă rezultate atât de repede, parcă altfel mi se aşază muşchii pe mine. Stau mai drept, îmi încord abdomenul, am o stare generală mai activă şi mai bună. Am început chiar să pot să mă culc devreme, pe la 11-12 în loc de 2 noaptea, în zilele fără chefuri.

Până acum am lucrat luni la picioare şi abdomen, marţi braţe, piept, spate şi un pic de abdomen, iar azi fund şi ceva picioare. Câte două ture de alergări pe bandă sau bicicletă eliptică în fiecare zi. Instructorii de pe acolo sunt ok, mai ales unul care vine dupămasa în Mănăştur şi e numai bun să te motiveze. Tot e înalt, cu muşchi discreţi (nu de-ăia scârboşi de culturist), semipiţiponc (aşa cum îmi place mie) şi mai şi zâmbeşte frumos. Nu de alta, dar am la ce mă uita când îmi dau sufletul pe bicicletă. Ceva mai fain decât imaginea mea transpirată şi chinuită.

Dezgrăşatul porcului 1 - regimul

Am zis că e cazul să fiu şi eu în ton cu sezonul, având în vedere că ultimele mele posturi nu au fost tocmai populate cu zăpadă, lumină în suflet şi Moş Crăciun. Aşadar să vorbim puţin despre cum scăpăm de oleacă de kilograme după sărbători, metodă tried and tested, care nu se înscrie la nicio dietă de pe net, şi pe care o urmez din nou acum din varii motive.

Motivul principal este că mă îngrăşasem şi înainte de sărbători, dar am prevăzut că, mai ales de colindat, e cu supărare la fiecare casă la care invitaţii nu mănâncă minim jumătate din sarmale, tot vasul de salată de boeuf şi măcar două platouri cu slănină, şuncă, şniţele şi brânză. Aşadar am aşteptat până după Crăciun să mă apuc de treabă, ceea ce nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile, greutatea mea ajungând cu mult peste cum îmi stă bine. Şi nu numai greutatea, dar am tot felul de surplusuri pe diverse părţi anatomice. Aşa că, după principiul procrastinării, care zice "mă apuc de luni", aşa m-am apucat şi eu de lunea asta să ţin puţin regim şi să fac mişcare. Regimul l-am mai ţinut printr-a unşpea, când am dat jos 7 kilograme în 3 săptămâni şi am ajuns la o siluetă numa' faină, de 50kg. Aşadar funcţionează. Şi sper să funcţioneze şi acum, mai ales că îl combin cu câteva ore de sală pe săptămână. Dar despre asta mai târziu.

Principiul meu de dietă este să nu mă înfometez. Mi se pare o prostie ca regimurile să fie un chin, dacă se poate mânca sănătos cât să te saturi, la fel cum mi se pare o prostie să îţi fie greaţă de mâncarea scârboasă obligatorie. Aşadar îmi gătesc lucruri bune şi sănătoase, precum:

• salată de varză cu oţet balsamic
• pui la grătar în foarte puţin ulei de măsline, eventual cu ceva acrişor (oţet balsamic sau lămâie) sau cu sos de roşii
• bruschete din pâine de secară, eventual unsă cu usturoi, cu cubuleţe de roşii (călite sau crude)
• pâine de secară prăjită, zgâriată cu puţin pate de pasăre

...plus altele ce nu necesită mult efort la preparare, precum iaurt, ton din conservă cu suc de lămâie, portocale şi clementine ca gustări. Cel mai important este că îmi condimentez şi aromez mâncarea bine, cu sare, piper, rozmarin, maghiran, cimbru, busuioc etc. Mâncarea mea arată bine, are gust bun şi nu îngraşă aşa cum o făcea stilul meu de viaţă obişnuit, cu şaorme de la Osama, Fornetti pe fugă, McDonalds/KFC de câte ori treceam prin piaţă/mall şi bere la chefuri. Apropo de asta, nu beau alcool, pentru că nu am ce: berea e plină de calorii, vinul alb mă umple de alergii şi cel roşu nu îmi place. Fac şi mici (mari!) concesii. În primul rând că e nevoie de ceva dulce în fiecare zi, dar asta înseamnă o bucăţică de ciocolată, maxim o inimioară de Finetti de-aia din care ajunge pe o măsea. Nu am renunţat la Cola, pentru că e una dintre plăcerile mele la care efectiv nu vreau să renunţ. E recomandabil totuşi, să faceţi cum zice popa şi să lăsaţi sucurile carbonatate. Beau şi destul de multă apă.

Despre mersul la sală... în episodul următor.

Minte de poli - episodul II

Urăsc beculeţele de Crăciun. Dar să o luăm în ordine cronologică. În ultima vineri de facultate, am fost la laborator de Logic Design la domnişoara aceea drăguţă care îşi face codiţe împletite şi ne-a certat că nu ştiam ce sunt alea numărătoare Johnson (presupun că nu prea e relevant pentru voi că sunt una şi aceeaşi cu numărătoarele Moebius, despre care ştiam ce sunt). Aşa că am testat circuitul pe plăcuţă, ca o studentă silitoare ce sunt, exclamând atunci, pe loc "Aah, dar sunt beculeţe de Crăciun!". Adică se aprindeau LEDurile unul câte unul până când erau aprinse toate, apoi se stingeau unul câte unul şi o luau de la capăt.

Pot să promit că pe tot parcursul sărbătorilor m-am holbat la diverse instalaţii de beculeţe ca să îmi dau seama dacă sunt numărătoarele Johnson. Sau dacă măcar au asta în program, pentru că majoritatea au mai multe moduri de funcţionare. Aşa că stăteam, aşteptând ca după ce se aprind toate cele de o culoare, apoi două câte două, apoi clipocesc toate deodată... aşteptam Johnsonul, mama lui de Johnson. Facultatea m-a stricat de cap.

Sex festiv

Promit că articolele astea cu sfaturi şi idei din revistele de femei sunt cele mai simpatice. Asta pentru că sunt o fire mai mult decât ironică şi aceste articole servesc ca bază de discuţie în ceea ce priveşte moravurile sociale contemporane... Bine, hai, gata cu introducerea, să trecem la partea cu sexul, că precis pentru aia citiţi. (Adică mama se exclude, ea citeşte numai pentru că sunt fiică-sa, dar ştie că glumele grobiene care urmează provin doar din necunoştiinţa mea de cauză).

Aşadar, articolul peste care tocmai am dat este o serie de 5 poziţii sexuale incitante pentru Sărbători. Şi stăteam eu şi mă gândeam cum poate fi sexul special de Sărbători? Îşi pune cineva zurgălăi? Sau strigă ho, ho, ho în loc de oh, oh, oh? Iese cineva să se dea cu săniuţa dezbrăcat? Sau e ceva freaky, cu globuri şi mai ştiu eu ce, vorba bancului cu îngeraşul înfipt în brad? Aparent, iar m-am gândit prea departe. Ideea era mai alta.

Sugestiile lor sunt mai degrabă nişte americănisme prost preluate, cu tentă de telenovelă ieftină. În sensul că, probabil în afară de viloacele în care servitorii dau din pedale la centrala termică şi încarcă sobele cu cărbuni, în beciuri mizere şi toxice, nu ştiu în casa cui poate fi atât de cald încât să te tenteze să stai gol pe podea. Şi frigul ca frigul, parchetul ca parchetul şi mocheta ca mocheta, dar sub brad e plin de ace, care mai mult ca sigur că nu te îmbie la o experienţă prea confortabilă. Adică e contraproductiv pentru câteva minute de urmat sfaturile din revistele de femei să stai apoi să îţi tot scoţi câte un ac de brad din umăr, din talpă, dintre dinţi sau de mai ştiu eu unde puteau acele alea să ajungă.

Apoi, mai e un sfat tare simpatic despre cum tipul poate să o ia pe tipă de glezne şi să le tot încrucişeze, alternând mişcarea. Ştiţi bicicletele alea naşpa de la teleshopping? Exact imaginea aia tâmpită mi-a trecut prin cap, cu câte o tipă îmbrăcată în "treling" care tot trage de mânere şi le încrucişează şi le descrucişează în timp ce se dă pe bicicletă. Bineînţeles că imaginea include şi zâmbetul jovial care spune "Nu e greu deloc! Iată că fac exerciţii fără efort şi slăbesc instantaneu!"

Dar cel mai romantic sfat este cu siguranţă primul. Nu-i vorbă, mi-aş explica punctul de vedere mai pe larg dar cred că ar trebui să exagerez cam mult şi, ţinând cont că sunt sărbătorile, ar trebui mai degrabă să scriu un post romantic, festiv şi siropos despre lumină în casă, cozonac şi Moş Crăciun.

Să aveţi sărbători şi sărbăutori fericite!

Sărbători

Se spune că toată lumea e mai bună de sărbători. Nu chiar. Atât doar că sunt mai motivaţi şi au mai multe oportunităţi de a face binele. Luni şi marţi am stat în picioare de la orele 15 până la 23, împreună cu o echipă minunată, pentru a coace prăjituri. Prin OSUT, am obţinut ingredientele de la magazinul CORA, cărora ţin să le mulţumesc din suflet pentru că au fost singurul hipermarket care nu ne-a închis telefonul în nas pe motiv că e sfârşitul anului şi nu mai au fonduri.

A urmat o parte neplăcută şi anume că, din două cămine ce au cuptoare în oficii, primul la care am încercat ne-a dat afară, pe motiv că ardem gazul, de parcă fix ea, administratoarea, ar fi scos din buzunarul ei. Am decis să intrăm în căminul 1 incognito, unde am fost primiţi mai mult decât călduros de fetele de acolo. Au cerut reţeta, ne-au servit cu clătite, cu vin fiert, ne-au împrumutat tăvi şi vase, ca să putem coace pe două etaje, nu numai pe unul, ba unele chiar au pus mâna la frământat. Ţin să spun că, în afară de cei din OSUT, pe care cel mai probabil îi voi lăuda şi într-un feedback, au mai lucrat la acest proiect Andra Petrovai, Vali şi Ioana, care au fost de nota 10, deşi aveau de predat teme în ziua următoare.

Până acum, am servit prăjiturelele în 3 dintre cele 7 cămine şi am strâns, împreună cu concertul organizat de Matei, aproape 28 de milioane pentru Casa de tip familial "Maica Domnului". Astăzi vom merge cu cadourile pe care copiii le-au cerut de la moşu' şi ne vom juca cu ei. Dar nu voi spune în niciun moment că acest proiect s-a făcut doar pentru că este sărbătoare.

Atât eu, cât şi OSUT, cât şi întreaga generaţie de tineri, ne-am lovit în mod repetat de scepticism, de prejudecăţi, de lipsa de încredere că vom reuşi să schimbăm ceva. Chiar şi mama se îndoia că vom reuşi să strângem mare lucru. Dar schimbarea e aici. Cu oamenii minunaţi care se implică, oameni care nu au limite pentru că nu sunt obişnuiţi cu mentalitatea de tip vechi, mentalitatea "te zbaţi degeaba". Pentru noi, nimic nu e degeaba. Noi vă suntem tinerii.

O, oooo, ghinioane deloc!

Cică vor să legalizeze meseria de vrăjitoare. Nici nu am ce comenta. Să fac bancuri cu Harry Potter e ca şi cum aş alege calea cea mai uşoară de umor. Referinţa la Cargo şi Ziua Vrăjitoarelor am pus-o în titlu. Faza cu flacăra violet s-a fumat de aproape un an. Aşa că mai bine mă abţin.

Să aveţi o seară magică!

Minte de poli - episodul I

• Am fost la Harry Potter zilele trecute, cu Ioana Bălaş şi Ştefan. Intrând în lift, îmi cade privirea pe plăcuţa de specificaţii, pe care scria "maxim 16 persoane în lift". Instantaneu m-am gândit că probabil e un lift pe 4 biţi... Moment în care mi-am dat seama că facultatea m-a stricat de cap.
• Un coleg îmi povestea la curs că a visat o tipă ce avea mare nevoie de un FPGA şi că el avea unul şi vroia să i-l dea. Dincolo de implicaţiile freudiene, sunt sigură că facultatea l-a stricat de cap.
• Tata îmi spunea, legat de gândirea de Poli, că la sală e recomandat, în funcţie de efectul dorit (forţă sau fibră), să faci mai puţin sau mai mult de 10 repetări. El s-a oprit la numărul 8, respectiv 16 repetări, ca să fie rotund.

În altă ordine de idei, sunt convisă că LD poate fi servit ca aperitiv pentru chefuri. 2 ore de învăţat la LD îmi fac o poftă de petrecere ca niciodată, ca dovadă ziua lui Jo de aseară (încă odată, la mulţi ani Jooo!). A confirmat şi Cătălina. Iar efectele adverse sunt puţine: o mică obsesie legată de cuvintele LEMON şi Hamming, precum şi un reflex idiot de a începe numărătorile de la 0 în loc de 1. Ceea ce "se merită"...

Owen Wilson

Deci n-am făcut eu mari boacăne când eram mică şi am ajuns să le fac acum. Povestea de astăzi este cum deşteapta de mine, m-am sprijinit de o masă. Cum adică şi ce dacă m-am sprijinit? Păi am aflat destul de curând că masa respectivă era nici mai mult nici mai puţin decât o minune a tehnicii moderne. Era camuflată să arate ca o masă normală, dar era de fapt tunată astfel încât inginerii să-şi poată face planşele pe ea. Drept urmare, rabata. Am aflat acest fapt interesant legat de mesele din Observator în urma unui impact frontal şi aproape instantaneu cu solul, care, vorba aia, mi-a dat de m-a julit.

De fapt mi-a dat un pic mai mult decât necesar să mă julească... Mi s-a rupt pielea la baza nasului în urma întâlnirii cu capătul mesei, respectiv cu podeaua, că cine mai ştie când am început să împroşc cu sânge repetiţiile de flashmob când totul s-a desfăşurat atât de repede? Aşadar după ce am picat plăcintă pe jos şi m-am ridicat, observ că am sânge pe parbriz. Bine, nu pe parbriz, dar sună mai mişto expresia sânge pe parbriz decât sânge pe tricou. Mă aşază oamenii, mă dezinfectează, dau telefon la mama care apare aproape instantaneu, de mână cu tata, la sediul OSUT. Mare panică mare. Eu le-am zis că doar "m-a julit" dar mama insista că poate nu rămân urâtă dacă mergem la doctor. Pentru cei care cunosc bancul "Călina e urâtă", lăsaţi-o pe mama să creadă că încă nu sunt destul de urâtă încât să apar acasă ca Chucky şi să nu îşi facă griji. Ca de obicei, exagerez.

Am aterizat cu Loganul la urgenţe, la ORL şi am avut revelaţia că mă aflu iar la History Museum London, că doar acolo am mai văzut o recreere atât de fidelă a epocii războiului. M-am dezmeticit, amintindu-mi că e treabă serioasă şi că nu pot râde ca să nu mi se întindă iar pielea din jurul rănii. Imaginaţi-vă deci, cum îmi trec mie prin cap toate dumele posibile şi încerc să am o expresie perfectă de Botox. Mă uitam pe pereţi pentru a alunga gândurile despre cum, la întoarcerea armelor, au schimbat pacienţii nemţi şi s-au apucat să scoată gloanţe din ruşi sau despre cum Alexandru Ioan Cuza a participat la înfiinţarea spitalului, într-un schimb diplomatic la Cluj. Rezultatul a fost că, observând faianţa galbenă, groaznică, ce se scorojea de pe pereţii secţiei de urgenţă, ORL, sau ce o fi fost, m-am gândit cât de entuziasmat trebuie să fi fost inventatorul faianţei albe când i-au spus că primii clienţi vor fi un spital care are nevoie de renovări.

Cireaşa de pe tort a fost când asistenta i-a spus, nonşalant, doctoriţei, că i-a pus pe masă suliţa şi acul. Doamne Dumnezeule, m-am gândit! De ce nu i-au dat şi piatra ascuţită cu care se omoară mamuţii sau cuţitul de sacrificiu din silex? Plus că civilizat ar fi fost să mă adoarmă întâi cu o lovitură de bâtă... Linişteşte-te, Călina. Nu mi-a făcut nimic, m-a trimis doar la radiografie să vadă să nu fie rupt, apoi m-a curăţat şi m-a trimis acasă. Cică dacă nu perturb crusta, nici nu voi avea cicatrice. Yeah right, mai vedem noi de-astea.

Totuşi sunt optimistă. Nu râdeţi prea tare când mă vedeţi, că aş râde şi eu din tot sufletul, da n-am voie. Ca să reduc riscul unei surprize, vă trimit cu un link spre o poză din Naruto pe care, de cinci minute, mi-a arătat-o soră-mea pe motiv că arată ca mine: click aici.

Cotidiene

3 lucruri ce mi se întâmplă zilnic:

1. În fiecare seară îmi fixez ora la alarmă cu gândul că dimineaţa următoare sunt în picioare în momentul în care sună, ca să am timp să fac ordine, duş şi să îmi pun un pachet la şcoală. În fiecare dimineaţă opresc ceasul şi mă bag înapoi în pat în ideea că nu adorm, doar mă încălzesc sub plapumă 5 minute. Aproape invariabil, adorm.

2. Promit că mâine spăl vasele şi aspir.

3. În jurul orei 9 termin de citit tabloidele, mailurile şi lista de lucruri de făcut pe a doua zi. Atunci îmi propun să mă culc pe la 10. Nu îmi amintesc ultima oară când m-am culcat la 10.

Da' lasă că acum, dacă le am pe blog, sigur mă ţin de ele...

Guiness

Mă scoate din sărite de oricâte ori văd ştiri cu Adriana Iliescu. Da, femeia aia care acum 5 ani a spart recordul de cea mai bătrână mamă, având un copil la mirabila vârstă de 66 de ani. Să se înţeleagă că nu am nimic cu recordmenii, că înţeleg relevanţa faptului că X e cel mai bun alergător din lume, Y are cei mai rotunzi muşchi şi Z are cei mai albaştri ochi. Înţeleg până şi nevoia de a te afirma prin creerea celui mai mare bulz din lume sau prin dorinţa de a fi omul cu cel mai mult gunoi în casă. Înţeleg toate aceste pasiuni. Omul e liber să facă ceea ce îşi doreşte mai mult de la viaţă. Dacă fericirea lui individuală este să trăiască cu 100 de pisici în casă, n-are decât să şi cheme Guiness-ul, măcar să nu trăiască cu ele în anonimitate.

Şi totuşi... Totuşi nu înţeleg cum poate femeia asta să declare acum prin presă că e atât de fresh încât ar mai face un copil. Că cică are energie şi se simte tânără, şi poate să aibă grijă de un copil. La 72 de ani, cică se simte ca la 27. Să îi acordăm prezumţia de nevinovăţie şi să zicem că aşa este. Momentan. Ce face femeia aia cu copilul ei cu tot când va avea 82 de ani? Atunci, copilul va avea 15. Din ce întreţine ea o fată de 15 ani? Ce face dacă se îmbolnăveşte, dacă îi scade energia asta debordantă de 72 de ani? În definitiv, ce face dacă moare? Adică fetiţa asta e din start condamnată să se maturizeze undeva la 10-12 ani când vor începe problemele serioase de sănătate ale mamei, să ajungă într-o casă de copii dacă mama ei moare înainte de 85... Şi nu are pe nimeni. Nu are tată. În curând nu va avea nici mamă capabilă să aibă grijă de ea. Şi peste toate astea, ea s-ar gândi să mai facă unul?

A, încă o treabă interesantă: Cică fiică-sa a început să o întrebe câţi ani are şi ea a răspuns peste 40. Un calcul simplu spune că atunci când ea a împlinit 40 de ani, Karol Joyef Wojtyla era cardinal, se năştea Paula Seling şi tocmai se inventa insulina artificială. Peste 40 poate însemna multe. S-au schimbat 2 papi de când îşi permitea să facă gluma asta.

Perversa ca pe Bariţiu - long version

Am fost acolo doamnă. Doi indivizi dintre ei m-au apostat cu matematici discrete. Mi-a dat cu matematica la neuroni. Deci eu m-am chinuit foarte mult să fac neuronii ăştia şi ei mi-a dat de mi i-a julit. Şi acuma după ce mi-a dat ei, am luat io circuitul 400, am pus firele şi l-am alimentat de i-am ars pinii. Şi apoi la celălalt i-am dat o perversă ca pe Bariţiu aici, de i-am învăţat şi pentru parţialul la PC. Şi tot ei cheamă poliţia. Ce înseamnă asta? Păi ori suntem la poli, ori nu mai suntem.

Deci eu jucam "şoseta lui Moş Crăciun" în capăt la Bariţiu. Şi când am venit eu la poli tata era absolvent de 20 de ani şi mama la fel. Voi ce-aţi fi făcut în locul meu? Noi ne-am îndrăgostit de PC şi am venit să dăm un parţial. 2 ore. 7200 de secunde. Pentru grupa 30412. Şi m-am dus eu cu Dodo şi am cerut să dăm şi noi 2 ore. Şi ei ne-a luat direct la bătaie...

Răzbunarea ca pe Bariţiu vine peste încă 20 de ani, când copilul meu şi al lui Dodo va fi rector acolo, va preda LD şi va scrie mare pe tablă. Iar fiica noastră va fi profesoară de matematici discrete şi vor veni studenţi de la MIT la cursurile ei. Am zis!

[click aici pentru context]

Tanga taxi

Circulam cu un taxi zilele astea şi am auzit o poveste care merită redată în scris, ca să vedeţi că nu degeaba comentează lumea că se strică tineretul. De fapt, mai mult ca să scot un contrast între tineretul care face nebunii bune, şi cel care face nebunii de prost gust. Pornesc de la premisa că şi eu vorbesc multe prostii, dar numai atunci când sunt într-un grup care mă ştie de nebună şi nu ia în serios respectivele poveşti. Înţeleg nevoia oamenilor de a se da în spectacol, doar sunt o alintată şi jumătate (când vreau), dar nu în faţa unor oameni care nu te cunosc şi nu au o părere despre tine.

De ce această introducere plicticoasă? Mi-a fost relatată discuţia a două domnişoare, dacă se pot numi aşa, deşi sunt convinsă că în cercul lor social, sunt apelate mai degrabă prin "fă", decât prin "domnişoare". Iată aşadar dialogul a două tipe ieşite, desigur, din Bamboo, în taxi [ţineţi cont şi de faptul că totul se petrece în prezenţa şoferului]:

- Tu, aşa m-a ***ut ăla că mă strâng chiloţii.

- Păi dă-i, fată, jos!

- [către taximetrist] Pot să îmi dau jos chiloţii?

Moment în care taximetristul, cu totul bulversat de toată povestea, îi spune că poate să şi-i dea jos, dacă nu şi-i lasă în maşina lui. Moment în care încrezuta naibii [că deja mă enervează şi numai să dau povestea mai departe] ce credeţi că spune? Se ruşinează că omul poate o fi având nevastă? Îşi dă seama că e taxi, nu bordel? Realizează că e indiscretă şi proastă? Nici pe departe. Replica ei a fost:

- Nu îi las că sunt de firmă.

... şi, mulţumită că a primit permisiunea taximetristului, purcede la orientarea picioarelor în sus şi renunţă la supărătorul articol vestimentar. Deci sunt eu de modă veche dacă le-aş fi păruit pe amândouă afară din maşină în două secunde? După ce că sunt mahalagioaice şi îşi discută chiloţii şi distracţiile sexuale de faţă cu un străin, mai eşti proastă şi să te dai şmecheră că ai chiloţi de firmă! Vorba proverbului cu prostul fudul.

De acum încolo, mă voi trezi în fiecare dimineaţă fericită că nu sunt piţipoancă.

Justified

Motto: "Justify the motherf*cker!" [Alexandru Drăgoescu]

Mi s-a făcut un chef enorm de unul dintre comentariile alea răutăcioase pe care le făceam pe vremuri. Unul dintre răutăcismele acide autentice din vremurile de aur ale RealCrimson. Aşa că am ales, pentru o reiterare a acelor vremuri, subiectul perfect: Dan Bălan.

Cum adică cine-i Dan Bălan? Dan Bălan ex-OZone, autorul pieselor pline de succes dar lipsite de versuri Crazy Loop, Joanna shut up şi mai ales Chica Bomb. Ei bine, acum a scos acum o piesă foarte sexoasă (mi-am dat seama după faptul că la fiecare 2 cuvinte se aude o voce senzuală că zice "seeecs" şi după titlu, Justify Sex], care face ravagii prin topuri etc. La o asemenea piesă, se cerea un videoclip pe măsură, aşa că Dan Bălan a venit cu o idee originală. Atât de originală, încât scrie pe youtube la descriere că tot videoclipul e ideea originală a artistului. Deci totul a fost gândit de Dan Bălan, aşa deştept e el, mânca-l-ar mama. Despre ce e vorba în videoclip? Pregătiţi-vă sufleteşte, e atât de original încât o să vă taie respiraţia:

În acest clip (original), care este de fapt, după descrierea de pe youtube, un mini-thriller, Dan Bălan joacă rolul unui psihopat pe nume Jason Black, care omoară bunăciuni. Iar, la final... la final... ce credeţi că se întâmplă? E omorât şi el de o bunăciune. Vaaai, cât de original, Dan Bălan! Micloş îţi transmite că e mai tare decât finalul de la Shutter Island. E cel mai tare mini-thriller pe care l-am văzut vreodată şi, dragi cititori, vă voi da şi vouă linkul, ca să vă clătiţi ochii şi să simţiţi tensiunea poveştii de mini-thriller. Dar, mai întâi, trebuie să treceţi prin corvoada impresiilor mele [sau dacă vreţi să vedeţi direct bunăciunile, scroll în jos şi ignoraţi următoarele pasaje].

În primul rând, tipele sunt bune. Nu comentez. Sunt sexoase, sunt pe măsura clipului, au tot ce le trebuie. Asta ca să nu ziceţi că nu apreciez feminitatea. Dar cine mama mamii ei se urcă pe tocuri când merge până la frigider? Cine face curat în sutien şi tanga? Cine umblă noaptea prin pădure în boxeri şi maieu prin care se văd silicoanele? Probabil e universul ăla în care bărbaţii umblă numai cu bretele şi cască de pompier, sparg lemne toată ziua în blugi şi bustul gol, sau fac pe instalatorii. Nu cred că mi-ar displace să trăiesc în universul ăla...*

Revenind, veţi observa că Dan Bălan e cel mai puţin credibil psihopat pe care l-am văzut în viaţa mea. Adică, la mine în cămară nu se poate închide geamul şi nu pot să merg până la frigider toată bună, cu ţâţe şi tocuri, dar presupunând prin absurd că un psihopat ca Dan Bălan (...mă scuzaţi, vroiam să zic Jason Black) ar veni să mă omoare, aş pufni în râs. Şi poate, dacă aş avea chef, i-aş adresa un "mă băiete, vezi că blochezi calea de acces şi mă trage curentul de la geamul care nu se poate închide". A, uitasem să adaug că nu mă impresionează nici faptul că iese din lac şi e uscat.

Iată aşadar linkul la piesa minunată a lui Dan Bălan, în care Dan Bălan nu cântă mare lucru, dar măcar a avut ideea originală a videoclipului:

*Adevărul e că azi-vară şi eu spălam geamurile dinspre stradă în pantaloni scurţi, cu maieu, şi nu prea îmi păsa de geniile neînţelese de pe stradă care mai comentau câte una. Şi da, când am chef să dansez prin casă, o fac indiferent de gradul de îmbrăcare în care mă aflu. Dar nu se pune, că eu nu sunt chica bomb şi am celulită.

În aer

Întotdeauna, prima dată e mai greu. Vorbesc serios. Prima dată când m-am auzit la bibliotecaradio, eram răcită, deşi era vară; a fost atunci când am scos bâlba de zile mari cu "Metallica vine în România şi... păi vine ca să cânte, ascultaţi-i!". Prima dată când am experimentat cu audioblogul, aveam o voce uşor ciudată, marcată de o răceală zdravănă. Dar niciodată nu mi s-a mai întâmplat ca acum, când, la prima emisiune la Student Sound, am apărut cu o voce de toată jena.

În mare parte datorită strategiilor agresive de marketing cu care am vândut bilete la balul bobocilor, dar şi datorită unei răceli care mă paşte de mai mult timp, ieri a trebuit să îmi forţez vocea ca niciodată ca să sune cât de cât omenesc. Drept urmare, mi-am consumat resursele în totalitate, iar azi vocea minunată a Călinei sună a mix nebun între un zombie (totuşi cu vocabular mai diversificat decât BRAAAINZ!), un băiat la pubertate (asta pentru că variez de la bass gutural la alto stins) şi o şurubelniţă pe tablă.

Partea mea preferată din zi a fost când am mers la doctor, am intrat în cabinet şi am dat un bună ziua ce a sunat mai mult a parchet stricat sub bocanci cu plumb. Mă întreabă cum mă cheamă, ca să îmi caute dosarul şi iterez un răspuns şi mai jalnic: "Cenaaan", cu "a"-ul pronunţat ca "a" scris cu şurubelniţa pe care o pomeneam mai sus. Aruncă o geană peste dosar, ridică privirea peste ochelari şi mă întreabă: "Şi ce problemă ai?". După un moment de tăcere în care mă uit confuză la ea, îi spun că nu am absolut nicio problemă în afară de ce se aude. Aparent ce aveam a fost de ajuns ca să primesc reţetă pentru o găleată de medicamente.

Aşadar, la ora asta am o febră notabilă, îmi aştept medicamentele şi weekendul de relaxare. E pe bază de stat acasă şi bolit, fără chefuri, fără ieşiri, fără distracţie, fără nimic. Pe final, hai să-mi fac şi eu puţină reclamă, că alţii deja au întregi campanii: click aici.

Culese de la MD

[în timpul seminariului de Matematici Discrete, o fază din seria "Everybody lies"]

enunţ: Deci dacă o femeie care are un frate cu hemofilie naşte doi copii sănătoşi, probabilitatea este ca...

din spate: Femeia să fie adoptată!

altcineva: Şi-a înşelat soţul!

altu' [dramatic]: Pam-pam-paaaaam!

BONUS: un nou cuvânt în dicţionar: a combinge = a combina şi a convinge în acelaşi timp [via Mircea Bistriţa]

Culese de "pă mess"

eu: lol

eu: in click

eu: e ceva top al statelor corupte

eu: romania e pe pozitia 69

Mihai Risca: =))

Calina Cenan: astia le fac intentionat?

Mihai Risca: si cine pana' mea ii pe primu' loc ?

Calina Cenan: adiii, adiii

Calina Cenan: si daniela gyorfii

[dacă nu v-aţi prins, vă felicit din tot sufletul. Înseamnă că aveţi cultură muzicală.]

Ioana Bălaş

Ei îi mulţumiţi pentru că mi-a amintit că am o datorie faţă de cititorii acestui blog. Şi, pe deasupra, mai e şi foarte drăguţă şi simpatică. UBB-ista mea preferată, thanks şi enjoy!

Jalnic cu J mare

Între toate articolele de lifestyle, de relaţii, de bârfă şi de sfaturi penibile, peste toate se ridică cel mai penibil articol din ultimul an. Da, în sfârşit am găsit corespondentul pe 2010 al porcăriei de acum un an care explica cum se agaţă bărbaţii. Aşadar, dacă mai demult comentam despre cum e penibil să aplici mirositul pepenilor sau holbatul intens dintr-un colţ întunecat pentru a atrage un potenţial partener, acum vorbim despre ce fac femeile la finalul unei relaţii, atunci când probabil, dacă ai atâta minte cât să te iei după sfaturile la liber de pă net, tipul s-a prins că ceva e putred în Danemarca şi a hotărât să te lase pe bază de forevăr. Pregătiţi-vă pentru un nou episod din frustrate la maxiiiiiim şi sfaturile lor! [link]

Începem cu primul sfat: Fură-i achiziţia, ce explică pe larg cum, dacă noua lui gagică e rezonabilă şi înţelege că e naşpa că tipul te-a înşelat cu ea, nu va avea nicio obiecţie în a afişa o relaţie fictivă cu tine ca să îl faceţi gelos. Stai, pe bune? Ăştia sunt din alt film. În primul rând că pe amantă o doare fix undeva că te-a lăsat pe tine, ba chiar se simte bine că e mai cu moţ decât toate frustratele ordinare, şogoriţele şi duşmanii de sex feminin. Apoi, chestia cu bisexualitatea prefăcută e o tâmpenie, mai ales că, dacă am înţeles eu bine, sfaturile astea nu se adresează teribilistelor adolescente... Zic numa'.

Doi. Distruge-i bărbăţia. Bitch, please. Am uitat să spun că e o idioţenie să apelezi la orice fel de răzbunare, având în vedere că oamenii civilizaţi se despart în mod civilizat, dar asta e bomba prostiei pe ziua de azi. În momentul în care ai o relaţie intimă cu cineva, chiar cuvântul intim ar trebui să sugereze că detaliile sordide, mai ales cele negative, nu depăşesc intimitatea a doi oameni. Iar intelejentei care a debitat

Ai grijă ca gaşca lui de amici sau colegii de serviciu să afle toate detaliile picante.

mă tem că nu îi pot spune de sănătate în mod explicit, pentru că mama îmi citeşte blogul.

Iar cireaşa de pe tort, încununarea tutuor răzbunărilor de mastermind prezentate în articol, este numpărul trei, Fă-i lipeala cu o scorpie. Logica din spate cică ar fi că el va regreta momentele frumoase cu tine dacă are momente oribile cu alta. Logica din spate e tâmpită. Nu numai pentru că tipul nu va sta să îi faci lipeala cu cineva, după ce în prealabil te-a părăsit pe tine (e ca şi cum ai accepta recomandări de afaceri de la cineva pe care ai ţepuit cu câteva milioane), nu pentru că o scorpie supusă unei femei cinstite (aşa cum se presupune a fi înşelata din articol) e tare greu de găsit, ci pentru că nu există termen de comparaţie firesc între două fiinţe diferite. Dar deja o dăm în filosofii.

De ce Poli?

Încep cu scuzele de rigoare, că nu am mai postat de foarte mult timp, fiind ocupată până peste cap. Aveam oareşce idei de postări, care bineînţeles le-am uitat în mare parte, nefiind puse în aplicare. Dar unul dintre subiectele care mă macină de multă vreme este faptul că multă lume mă întreabă de ce am dat la Poli, că am alte talente, că de ce nu am făcut Litere sau Jurnalism sau [introdu aici orice facultate în afară de Medicină, că pe aia chiar nu am primit-o ca sugestie]

Da, m-aş fi descurcat probabil la alte facultăţi. Da, poate aş fi avut mai mult timp liber, mai puţin de învăţat, poate lucrurile ar fi mers mai unse dacă nu dădeam la o facultate - zic eu - grea. Mi s-ar fi potrivit Dreptul, că bună de gură sunt şi de impus un punct de vedere ştiu să impun. Mi-ar fi plăcut Literele, pentru că mi-a plăcut întotdeauna să citesc. M-aş fi dus şi la Jurnalism, că doar nu aş fi lucrat la revista aia Dumnezeu ştie cât (şi cât am udat-o cu lacrimi - doar unele de crocodil!-, cu încăpăţânare şi seriozitate, cu oboseală şi sacrificii din timpul liber, dar şi cu poveştile clasice de la redacţie, cu râsete şi cu prietenii) dacă nu mi-ar fi plăcut. Nu aş fi făcut voluntariat la radio dacă nu mi s-ar fi potrivit. Revenind la Litere, dacă nu mi-ar fi plăcut, nu aş fi tras nici de engleză şi m-aş fi mulţumit cu un C la CAE în loc să mă zbat pentru A la Proficiency.

Da, ar fi fost drăguţă oricare dintre alegerile astea. Dar acolo nu puteam să mă dezvolt pe atâtea ramuri pe câte pot. Îmi aminteam cu mama zilele trecute că în clasa a 11-a am avut o perioadă în care am combinat revista, şcoala de şoferi, Cambridge-ul, şcoala, proiectul cu univerisităţile pentru YouthBank şi altele pe care până acum le-am uitat. Tot aşa, acum vreau să fac cât mai multe, pentru că pot face multe.

Mai exact, ştiu că la Calculatoare pot face în mediu academic materia asta precisă, matematică, logică şi exactă ce îmi place într-o emisferă, şi să învăţ prin oamenii cu care iau contact atâtea lucruri extra-şcolare. S-ar putea să am ocazia să fac iarăşi un pic de radio, am fost ieri la un crash-course de marketing (nu pot zice că am mâncat la micul dejun marketing, dar nici nu pot zice că îmi erau necunoscute tehnicile, atât că eu le implementam fără să ştiu acronimele gen SPACED şi SPIN). Şi, după cum probabil am mai spus deja, urăsc un singur lucru pe lume: plictiseala. Ador să fac orice, atât timp cât nu sunt statică.

Scurte

1. Am fost săptămâna asta la poliţie după paşapoarte şi am observat în geam o foaie A4 cu "Interzis accesul cu animale", complet cu un câine încercuit în roşu. M-am întrebat dacă ăsta e modul lor de a spune-o din nou pe aia cu Ieşi afară, javră ordinară.

2. Aparent, femeile mai au un serviciu şi acasă, nu numai la serviciu, pentru că spală, calcă, gătesc şi au grijă de copii. De aceea merită să se pensioneze mai devreme. Propun ca serviciul de acasă să fie efectuat part-time. În cazul în care schimbul doi nu se conformează sistemului, propun metoda făcăleţului ca motivaţie.

3. Mă enervează faptul că, atunci când moare cineva tânăr, televiziunile apelează la hiperbole mirobolant-blatante pentru a-l descrie. Este elev model (cu ceva 7 în catalogul filmat), tot oraşul îl plânge în hohote, a avut o moarte nedreaptă etc. Normal că a avut o moarte nedreaptă, nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu ar zice că e drept ca un tânăr să moară. Normal că plâng apropiaţii şi că îi doare, dar nu plânge tot oraşul. De altfel, să nici nu mă apuc de comentat la adresa filmuleţelor siropoase cu muzică de pian, poze alb-negru şi citate greţoase urcate pe youtube în astfel de momente.

4. Ăştia care se urcă pe clădiri/în copac şi ameninţă că se aruncă, în dorinţa de a apărea la ştirile de la ora 5, de ce nu sunt lăsaţi să se arunce? Dacă ei vor... Dar nu! Trebuie să avem ştire de maximă senzaţie, în care simţim tensiunea crescândă, palpitaţiile pompierilor când pun scara sau frânghia ca să urce după el. Avem subtitrat dialogul cu replici rapide, eficiente, cruciale, precum: "Ghiţă! Ghiţă! Pe unde punem scara, mă?"/"Trage de frânghie. Aşa, aşa! Hai că l-am prins.". Aşa am ajuns eu să mă uit la o felie de ştiri senzaţionale, cu o voce stresată (şi întretăiată de fiorii tensiunii insuportabile) pe fundal, ce a durat vreo 10 minute, deşi totul putea fi rezumat la: "Un bărbat s-a urcat în copac pe fondul consumului de alcool şi a fost recuperat de către pompieri."

Îmi place

Ştiu că e foarte posibil ca, mai târziu, să mă iau la palme că am spus asta vreodată, dar momentan îmi place. Am petrecut toată vacanţa într-o semi-letargie de zile mari, cu activităţi zilnice dintre care cele mai interesante erau serialele şi cumpăratul de obiecte de-ale casei. Abia aşteptam să înceapă ceva interesant, să ştiu că nu mi-au ruginit complet rotiţele (atât cele intelectuale cât şi cele fizice). Aşa că m-am apucat iar de dansuri, fac şi oleacă de programare, mă deplasez fără să mă "plâng, să mă jelesc, să strig" la cursuri, laboratoare şi seminarii şi - cel mai important, cu riscul de a mă repeta - îmi place la nebunie lumea asta nouă.

Colegii sunt tare faini, materia e interesantă şi, contrar legendelor urbane pe care le credeam înainte, nu e imposibil de înţeles. Am trecut cu bine peste primul curs din fiecare materie, am o imagine limpede a ceea ce a vrut să zică fiecare, aşa că momentan, atitudinea mea este de "give me your best shot". Râdem bine, am mâncat de la Osama, am şi iniţiat câţiva doritori în tainele whist-ului, care pare să prindă la public.

Părţi gri? Păi, am avut revelaţia neplăcută că şi ai mei, când au fost la facultate, au folosit aceleaşi echipamente din laboratorul de fizică pe care le voi folosi şi eu, inclusiv un ampermetru de mărimea laptopului meu, etichetat cu o bandă bătută la maşină şi lipită cu bandă adezivă. De asemenea, iniţial vroiam să fac scandal pe blog cu referire la alegerile de sport (pe lângă înot, care e disponibil tuturor studenţilor, fetele sunt trimise automat la aerobic, pe când băieţii pot să facă sală de forţă, au 3 săli de basket, duşuri, echipament şi mai ştiu eu ce), dar apoi mi-am dat seama că, la facultate de băieţi cum e Poli, am noroc că nu mă trimite la întărit tricepsul prin amestecat la cratiţă, sau viteză la 50m, proba de adus sandwichuri şi beri băieţilor care dau un fotbal.

Toate cele bune. Sper să îmi reiau şi activitatea pe blog aşa cum se cuvine. Până atunci, un link care să vă producă reacţia: "oh really?", click aici.

Cliffhanger

În curând, poveşti despre noile experienţe cu facultatea. Cel mai probabil în weekend, având în vedere că zilele astea sunt tot pe fugă... Da' aşa îmi place!

Piţipoancă de meserie

Plăcerea mea vinovată de a citi tabloidele are avantajele ei. Măcar nu trece nicio zi fără să chicotesc cât de cât în faţa monitorului la ce exprimări sunt alese pentru tipar. Aşadar, astăzi este vorba despre un pensionar lovit cu maşina de o tipă de 18 ani, prezentată de către cei de la Libertatea după cum urmează:

Anastasia Simona Tănase, o piţipoancă de 18 ani din Constanţa,

Deci da? Prin asta o identifică ei. Nu tânără, nu femeie, nu domnişoară, nu elevă, nici măcar vitezomană, sau fată de bani-gata, după cum sugerează noua deontologie a senzaţionalului, ci pur şi simplu piţipoancă. La interviu, de exemplu, ăsta i-ar fi subtitlul. Am avea pe Ana Pop - casnică, Ionel Pandele - pensionar, Grigore Aflorăresei - economist şi Anastasia Tănase - piţipoancă. Sau pe cartea ei de vizită, mai mult ca sigur ornată cu sclipici roz şi auriu, ar apărea asta sub numele ei.

Înţeleg folosirea acestor titulaturi într-un cadru non-formal, dar mi se pare cel puţin bizar într-un paragraf asemănător unui proces-verbal. Eh... Ce-i drept e că trebuia să prevăd asta. După Partidul Fotomodelelor, era logic şi natural să apară şi Sindicatul Piţipoancelor.

sursele:

click aici sau aici

UPDATE: mai nou, meseria de cocalar [click aici]

Ecoaltfel

Ştiu că e foarte la modă implicarea în tot felul de chestiuni ecologice, să îţi pese de planeta ta şi de viitorul ei, dar toate până la un punct. Mă enervează sfaturile prieteneşti despre cum a face duşuri de 5 minute, a spăla hainele rar şi a pune termostatul pe mai rece te ajută nu doar la economie, ci şi la salvarea planetei. De ce mă enervează? Pentru că e pură ipocrizie.

Nu sunt specialist sau om de ştiinţă. Dar pot să văd cu ochii mei că, în jurul meu, sunt prea multe structuri industriale care elimină mult mai mult dioxid de carbon decât pot eu salva prin reducerea timpului de duş. Cu alte cuvinte, nu merită să put ca să salvez o infimă parte de dioxid pe care oricum o elimină alţii, la nivel mult mai mare, reducându-mi efortul la futil şi iraţional. E ca şi bancul ăla cu tipul care merge la McDonalds şi cere 2 BigMacuri cu extra maioneză, 3 porţii de cartofi şi o Cola light. Nu salvezi silueta cu aşa ceva.

Dacă am avut norocul să mă nasc într-o societate modernă, în care oamenii se spală şi îşi încălzesc casa şi dacă îmi permit să mă spăl des şi să îmi încălzesc casa, de ce nu aş profita de asta? Ar trebui să respir mai rar ca să conserv oxigenul? Ar trebui să nu mai mănânce nimeni fasole din cauza emisiilor de metan? La momentul de faţă, societatea ne oferă fasole, confort şi o stare generală de bine.

Nu sunt nici avocatul diavolului, să propun să lăsăm apa deschisă până inundăm ceva, dar nici nu îmi convine ideea să îmi fie frig din spirit de frondă. Voi continua să citesc la lumină electrică, să pornesc centrala şi să fac duş cât îmi cade mie bine, atât timp cât îmi voi permite luxul.La fel cu toate poveştile că, mai demult, oamenii trăiau mai bine, mai sănătos şi mai natural. Mai demult, oamenii mureau pe capete de poliomielită şi ciumă, se spălau doar la naşterea şi înmormântarea proprie şi rumegau coajă de salcie pentru durerea de măsele. Acum, când societatea modernă oferă oamenilor vaccinuri, igienă şi aspirină, ei refuză politicos, plini de nostalgie faţă de societatea trecutului. Cine să ne mai înţeleagă?

În plus, nici nu sunt atât de sigură că încălzirea globală e o realitate. Am înţeles că lumea a prezis, de-a lungul istoriei, că oamenii ar produce apocalipsa atât prin încălzire, cât şi prin aducerea unei noi epoci a gheţii... Până acum nu s-a întâmplat niciuna dintre acestea.

Chestiuni de fiţă

Click! o ceartă şi o face de ruşine pe Bianca Drăguşanu (care obişnuia să fie, dar acum nu mai e nici blondă, nici a lui Bote), pe motivul că aceasta s-a dus să îşi cumpere haine dintr-un complex fără fiţe. Cum îşi permite Bianca Drăguşanu să se îmbrace cu haine de la aceeaşi firmă no-name care aprovizionează cu îmbrăcăminte şi categoriei nefericite a oamenilor obişnuiţi? Desigur, urmează nişte presupuneri foarte profi-paparazzo despre cum, ruşine fiindu-i că se amestecă printre clasa muncitoare, Bianca s-a deghizat în haine sport, şi-a pus ochelari de soare şi nu a comentat nimic cu privire la incursiunea sa în complexul ieftin. Lasă-neee, haită de hiene ce sunteţi. De când e ruşine să cumperi lucruri ieftine?

Ca de obicei, Click! le cam exagerează. De asemenea, oare de ce apare inconsecvenţa asta în reportaje? Mai devreme citeam că Megan Fox a fost admirată pentru originalitatea ei când a împrumutat tricouri băieţeşti de la fiul ei vitreg, Lady GaGa e fashion icon pentru că îşi leagă hălci de carne pe post de rochie şi pantofi şi una dintre cele mai sexy poze cu Johnny Depp (ca să am măcar un exemplu masculin) este cu un tricou lălâu şi transpirat. Apoi, mai sunt o grămadă de avocaţi ai second handurilor. Ce treabă are preţul hainelor cu modul în care le asortezi şi cu stilul vestimentar general nu pot să pricep.

Cred că e tare gravă situaţia dacă am ajuns să iau apărarea Biancăi Drăguşanu...

ZooLogic

Citeam în Libertatea că pentru o căsnicie fericită e recomandat să îţi tratezi partenerul ca pe un câine. Probabil că sfaturile se voiau umoristice, de la "smotoceşte-l puţin când ajungi acasă", "nu te supăra când lasă urme de labe pe canapea" [sfat transcris cu o mică licenţă poetică] şi până la "nu te supăra dacă altcineva îi dă de mâncare". Vaaai, ce drăguţ! O abordare pe care chiar nu am mai auzit-o, între atâţia experţi de toate mărimile şi culorile, care dau reţeta perfectă pentru o relaţie perfectă. De altfel, n-aveţi decât să vă uitaţi la episodul "The Business of Love" din Penn&Teller:Bullshit!, eu am altă problemă de ridicat:

Cunoscându-se faptul că toţi bărbaţii e porci şi că inginerii sunt asemeni câinilor (au privire inteligentă da nu se ştiu exprima), dacă m-aş mărita cu un inginer ar trebui să îmi tratez porcul ca pe un câine, câinele ca pe un porc, sau porcul de câine ca pe un câine de porc?

La naiba, cred că totuşi voi alege varianta de a trata omul ca pe un om.

În căutarea pantalonilor pierduţi

Subtitlul, dacă Blogger mi-ar permite un asemenea lux, ar fi O poveste de majorat. Exact. E vorba despre un majorat la care am participat vinerea trecută, şi despre care am promis să scriu pe blog, ca urmare a numeroaselor remarci ironice ce trebuie consemnate în analele istoriei. Păstrez numele sărbătoritei treaba mea şi a celor care au mai fost la eveniment, pe care îi rog, la rândul lor, să nu divulge datele esenţiale. E mai pitoresc aşa... Să trecem la treabă:

O scurtă dizertaţie despre bunul simţ vestimentar. Înţeleg nevoia domnişoarelor de 18 ani de a-şi arăta bunăciunea şi - implicit - cracii (scuzaţi expresia). Înţeleg să îţi decupezi rochia din perdele, într-un gest a la Scarlett O'Hara, să îţi scurtezi rochiile şi fustele, dar în momentul în care îţi iei o bluză lălâie şi o prinzi cu o curea, uitând pantalonii acasă, gestul nu se numeşte nici ingeniozitate vestimentară, nici inspiraţie inginerească. Se numeşte că ori nu îţi permiţi o rochie, ceea ce mă îndoiesc că e cazul, ori că ţii neapărat să ne arăţi chiloţii. Pentru asta poţi să vii direct în chiloţi, fără subtilităţi şi te înţeleg. Tot e mai ok decât stilul ăla de rochii mini fără bretele, care sus acoperă jumate de bust şi jos nici atât. Bineînţeles că, atunci când se lasă, tragi de material în sus şi iese câte o juma' de bucă. Tragi de material ca să acoperi fundul, iese o juma' de sân.

Related topic: hairstylingul la un majorat. Nu este un eveniment la care vii cu un elastic, scuipi in palmă şi îţi faci freza înainte să intri. De asemenea, am văzut o tipă chiar drăguţă cu breton a la Cleopatra Egiptului şi mă mir că, în loc să-şi arate figura, tipa a abordat o freză tipică urâtelor. Ştiţi voi, alea care îşi acoperă faţa cu păr şi cu ochelari mari de piţi, doar-doar arată decent. De ce ai face aşa ceva când arăţi bine?

Speranţa de IQ. Aceasta se va ilustra anecdotic. Suflând sărbătorita în artificiul de pe tort care, desigur, nu se stingea, o tipă ia artificiul, îl orientează cu partea aprinsă în jos şi îl înfige în tort ca să îl stingă. E greu cu neuroni ce se plictisesc de singurătate...

Muzica ce ne place. După cum am mai spus, nu am nimic cu cei care practică ascultarea manelelor ca hobby. Contrar aparenţelor, deşi comentez mult şi ironizez în draci, nu am nimic împotriva diverselor categorii socio-culturale formate în jurul ideilor de rasă, religie, muzică sau orice altceva. Ceea ce mă deranjează pe mine este că unii nu se pot conforma normelor sociale în cadrul unui eveniment. Cu câteva excepţii, am fost dezamăgită să văd că, în loc să se ridice de pe scaun ca sărbătoritul să se simtă bine la cheful lui, să vadă că lumea se distrează, unii strâmbă din nas la orice înseamnă muzică diferită de cea pe care ei o preferă. Niciodată nu am fost genul care să nu dansez pe manele sau pe house pentru că nu ascult acasă. La chef sunt ca la chef şi ştiu să mă simt bine, indiferent de grup. Tocmai de aceea m-am simţit foarte bine la majoratul de faţă, îi urez sărbătoritei încă un La mulţi ani! şi sper că, din toţi cei ce citiţi aceste rânduri, măcar câţiva vă ridicaţi în picioare când trebuie încins un chef!

Absolut incredibil

Dincolo de orice comentarii. click aici.

PS: Rişca şi Bughy, fără bancuri vă rog.

Poveşti de vacanţă

Am fost la Hajduszoboszlo. În mod normal asta ar trebui să fie tot ce am de spus despre o vacanţă. Totuşi, de data asta, motto-ul a fost Distracţie la maxiiiim. Lăsaţi-mă să detaliez, va fi plăcerea mea.

Pornirăm spre Oradea tuspatru: eu, mama, tata şi soră-mea, în veşnicul Logan albastru. Problema era că paşapoartele noastre, în sântă zi de duminică, erau expirate. Obişnuiţi însă ca vameşii să nu ne prea întrebe de sănătate la graniţă, ne luăm buletinele şi certificatul de naştere a lui Flory, şi afişăm nişte zâmbete mari şi inocente în vama Borş [ce nume!], doar ar fi fost stupid să ne întoarcă de la graniţă dintr-atâta. Nenea spune "fata" şi apoi începe să o dea ca automatul "Se intră cu paşaport sau buletin.".

- Dar are 13 ani, nu are buletin.

- Se intră cu paşaport sau buletin.

- Avem certificat de naştere.

- Se intră cu paşaport sau buletin.

- Poza ei e pe paşapoartele vechi, noi suntem părinţii ei.

- Se intră cu paşaport sau buletin.

Aşa că ce ne gândim noi, văzând că nenea ungur e în infinite loop şi nenea român ne spune că paşaportul de urgenţă se face în 2 ore? Hai să ne ducem eu şi mama la Hajdu în maşina unor prieteni cu care am luat cazarea, iar Flory să vină miercuri cu altă colegă de serviciu a mamei, care urma să stea cu noi pe parcursul concediului? Până atunci ar fi venit lunea, ar fi fost deschis la paşapoarte şi soră-mea ar intra în legalitate în decursul a două ore. Pac-pac. Ei veneau însă din Zalău, aşa că am luat-o prin Valea lui Mihai, că de Bihor poţi fugi da' nu te poţi ascunde. După o încercare la fel de eşuată de a trece graniţa cu numărul 13 (ani) în braţe, îi întoarcem pe Flory şi tata în eterna şi fascinanta, iar eu şi mama purcedem în maşina de Sălaj spre Hajdu.

Odată ajunse, facem o baie, apoi mama se chinuie să se înţeleagă la bani cu Şoni, nenea de la cazare care nu pricepea nicio limbă în afară de a lui. Vorba bancului, la ce ne-a folosit engleza, franceza şi bruma de germană. Exact la nimic. A doua zi ne sună tata să ne spună că treaba e mai complicată. Într-adevăr paşaportul iese în 2 ore dar e nevoie de aprobarea ambilor părinţi când faci pruncului paşaport. Drept urmare petrecem următoarele ore zdrelindu-ne tărtăcuţele şi picioarele pentru un mod de a trimite procură în ţară că nu furăm copilu' Tibi drag. Consulat român numai la Seghedin şi la Gyula. Singurul autobuz spre ambele plecând la 2 fără 10, străbătând minim un judeţ şi programul la consulat terminându-se la 2, respectiv 2 jumate. Până să aflăm asta, însă, am căutat hartă, dicţionar şi Internet într-o localitate în care (aţi ghicit!) nimeni nu vorbea decât maghiară şi singurii care ştiau o boabă de engleză erau polonezii. Am renunţat la ideea de a o aduce pe Flory. Distracţie la maxiiiim!

Mi-a promis atunci mama că măcar o să văd ceva unguri falnici, ceva băieţi gigei, ceva să-mi clătesc ochii. Bazinele erau în schimb paradisul moşuleţilor cu reumatisme, cu o rată de tinereţe de aproximativ 1:7 dintre care atrăgători erau 1:12. Faceţi voi matematica să înţelegeţi că am văzut prea multă carne fleşcăită ca să merite 2-3 blonduţi polonezi. Încă un aspect cade. Shopping nici atât, că după ce paşapoartele au fost expirate, aparent şi cardul principal al mamei era uşor trecut. Noroc cu backupul. Distracţie la maxiiiim!

Ultimele 2 zile s-a stricat vremea. Ne-a prins furtuna în drum acasă dinspre Tesco, am ajuns la apartament ciuciulete. Înainte să uit, trebuie să spun, referitor la apartament, că ne-au cam stors de bani în mod dubios, au cerut taxă pe cât au lucrat ei la curăţenie deşi aveau purici şi plin de praf pe jos şi aşternuturile noi le-am pus, trebuiau să ne dea înapoi nişte bani dar mai mult şi-au bătut joc de noi etc. Revenind, următoarele 2 zile a trebuit să ne mulţumim cu bazinele interioare, calde, pline de eternii moşuleţi plus câţiva oameni destul de cătrăniţi că e urât afară. Am avut o tentativă scurtă să mergem la complexul Aqua Palace, care era o treabă destul de scumpă şi complet în interior. Când am ajuns totuşi în hol şi am văzut puhoi de ţărani supăraţi pe vreme, cete isterice de copii ce nu se opreau din plâns nici de ciudă şi alte fenomene ale naturii întrupate în fiinţe umane, ne-am decis că mai bine spargem banii ăia pe altceva. Distracţie la maxiiim!

Ne-am întors la Cluj pe când se făcea vreme bună, cu un microbuz Nemeth Speed având un şofer tare simpatic şi pus pe glume. Am jucat contact, enigme şi am spus bancuri tot drumul, aşa că a trecut chiar fain timpul. Tot respectu' Gabi dacă din întâmplare citeşti blogul. Încep să observ că oamenii dispuşi să asculte şi să spună bancuri sunt mari şoferi, dacă înţelege şi Bughy unde bat. [Apropo, Bughy, am vrut să îţi aduc nişte zaruri de-alea pufoase să le pui la oglinda retrovizoare da o lăsăm pe altădată, cândva de Sfântul Dumitru. Sau de Sfântul Ion.]

Vacanţă plăcută aşadar tuturor celor care încă nu aţi îndrăznit să o efectuaţi. Nu luaţi cazare în Hajdu de la Csillag, verificaţi valabilitatea paşapoartelor şi cardurilor, luaţi-vă ochelari de cal la duşurile comune pline de pensionari simpatici, ţineţi minte că limbile străine nu vă folosesc la nimic şi repetaţi după mine: DISTRACŢIE LA MAXIIIIM!

Relativitate

Nu în fizică... acolo au activat destul alţii, nu mai e nevoie să îmi dau şi eu cu părerea. Dimpotrivă, vreau să vorbesc despre relativitate într-un domeniu relativ trivial, mai exact topurile de "cel mai sexy" şi "cel mai frumos". Recunosc că şi eu am preferinţele mele în ceea ce priveşte celebrităţile, dar nu am pretenţia să fiu un etalon al obiectivităţii. Citesc astăzi că, pentru al doilea an consecutiv, Robert Pattinson a fost desemnat cel mai sexy bărbat din lume, cu Taylor Lautner pe locul al doilea. Ce-au făcut băieţii ăştia să înnebunească atâta lume? Amândoi apar într-un film pentru adolescenţi, primul sclipind şi dorind să-i protejeze virginitatea prietenei sale ca ea să nu ardă în focurile iadului, iar al doilea umflându-şi pectoralii goi pe viscol în faţa aceleiaşi gagici.

Mi se pare mie sau toată ideea de masculinitate îşi cam pierde din substanţă? Robert Pattinson are o faţă de zici că i-au cioplit-o cu pickhammerul, complet cu bărbie ascuţită şi ieşită în faţă, buze de broască şi freză de idiot. Taylor Lautner, deşi nu neg meritele pectoralilor lui, are o moacă de parcă în orice moment ar putea intra în şoc anafilactic şi, ca cireaşă pe tortul moacei de balon supraumflat, un nas mare ce aduce uşor a rât. Sigur, asta e părerea mea şi eu nu sunt expertă, aşa cum nu sunt nici majoritară, dacă ei doi au ieşit pe primele locuri. Mă doare însă să mă gândesc la băieţi precum James Franco (Harry din SpiderMan), Leonardo diCaprio, sau Hayden Christensen (Anakin Skywalker în StarWarsurile noi).

Apropo de Hayden Christensen. Pe vremea când a apărut Revenge of the Sith şi am fost la cinema, tipul mi-a inspirat o pasiune deosebită pentru The Dark Side. Era pur şi simplu genul de prezenţă cinematică a naibii de sexy, mai ales cu ochii roşii şi cu atitudinea evil... în fine, divaghez. Cert este că, în acelaşi top, Hayden Christensen e în spatele lui Justin Bieber. JUSTIN BIEBER! Un prunc! Ce e în capul vostru, oameni buni?! Bărbat? Sexy? Bieber? 2000 de cuvinte pentru voi:

Ză ghilt

Mă simt vinovată că nu am postat nimic timp de 2 saptămâni. Am fost la IPW, promit să revin în forţă cum găsesc oleacă de răgaz. Momentan aştept concertul de mâine şi apoi un binemeritat respiro şi o întoarcere deplină la viaţa mea normală de acasă. Aveţi puţintică răbdare şi ne citim în curând...

Maria?

Zilele trecute mi-am ridicat ochii din monitor şi am prins o scenă pe Acasă TV, în care o tipă era internată la urgenţe şi doctorul era întrebat dacă va supravieţui (atât ea cât şi copilul cu tată incert cu care era gravidă). Ceea ce e mişto e că oricâte scene asemănătoare am văzut, toate erau cu acelaşi actor pe post de doctor grizonat, experimentat şi empatic. Presupun aşadar că este chiar acelaşi doctor, iar personajele de telenovelă trăiesc toate în acelaşi univers vorbitor de limbă spaniolă, în care incidenţa gemenilor este mai mare decât cea a copiilor unici, unde toate doamnele au fost cândva servitoare şi bărbaţii au muşchi, dar şi sentimente pe care şi le exprimă în mod direct via şiroaielor de lacrimi.

Aşadar e un gen de univers asimovian, în care personajele din diferite opere (respectiv seriale) coexistă. Precis sunt personaje precum R. Daneel Olivaw, care apare la Asimov în mai multe romane, dar chiar şi în serii diferite. Doctorul pe care l-am văzut este cu siguranţă doctorul recurent al tuturor telenovelelor. El anunţă femeile că sunt embarasade [însărcinate], el anunţă că face tot ce poate, dar pacientul nu va supravieţui [urmând un No, mi amada Maria! Por que? Por que Dios mioooo!?]. Nu are nume, la fel ca dragul de EMH din Star Trek: Voyager. E acolo doar ca să îşi facă treaba în mod discret şi să reprezinte întreaga esenţă a telenovelismului.

El şi dictonul latin ce spune că Pater semper incertus est.

$$$

Un subiect de criză. Ah, nu criza despre care vorbeşte toată lumea, oricât de înşelător ar părea titlul în acest sens, ci un subiect născut din criza de subiecte. Să vă explic: am multe de comentat, multe răutăcisme la adresa tabloidelor şi a trepăduşilor media în general, dar, considerând că îmi voi plictisi cei 5 cititori dacă voi continua prea mult pe aceeaşi nişă, am decis să caut nişte subiecte absolut aleatorii. După câteva refresh-uri ale unei pagini destinate panei de inspiraţie, am dat peste subiectul "Primul dolar câştigat". Şi mi-am amintit cum am făcut primii mei bani...

Mereu un spirit întreprinzător, consider însă că nu se pune la socoteală perioada în care cântam piese de la Andre şi apoi ceream bani de la bunică-mea [banii de bilet la spectacol]. Să zicem că nu se pune nici tentativa de a vinde decupaje din reviste la vecinele din Grigorescu, deşi ţin minte că am fost dezamăgită să văd că statuia de Oscar de mărimea unei pagini A4 întregi, un adevărat chilipir la cinci mii, nu a fost primită cu prea mult entuziasm. Am aflat atunci că sunt bişniţară şi am renunţat repede la stand, sau mai degrabă am înlocuit moneda [din lei în frunze frumoase de diferite culori].

Prima afacere de succes [sic, care aţi mai participat la CIA şi acum, că nu daţi admiterea, aveţi timp de citit bloguri, precis vi s-a făcut deja rău de la expresia "afacere de succes"] a fost în clasa a VII-a, când am început să produc desene tehnice aproape pe bandă rulantă. Un singur desen tehnic era treizeci de mii, dar, produse în masă, îmi lua foarte puţin timp să le fac [suprapuneam pe geam planşele şi marcam punctele esenţiale, apoi era floare la ureche să le unesc cu un liniar lung, urmând apoi doar haşuratul]. Cum s-ar zice că lenea (clienţilor) se plăteşte, ei bine eu am băgat la buzunar o sumă drăguţă, pe care atunci am investit-o într-o cămaşă de la Metro. Pe atunci Metro era cel mai mare magazin şi avea, implicit, o aromă de coolness. Păstrez şi azi cămaşa, deşi nu mai îmi vine şi soră-mea nu o poartă pe motiv de veche.

Peste ani [acum că sunt studentă îmi permit să dezvălui următoarele] mica mea afacere şi-a găsit ecou în trocurile cu proiecte la informatică şi teme la engleză contra produse nesănătoase, variind de la sticle de Coca-Cola la sandwichuri sau meniuri McDonalds. Eram, totuşi, de treabă, în general ceream ce era la ofertă la McDonalds şi îmi amintesc cu plăcere promoţia cu doi dublu-cheeseburger şi cea cu meniu BigMac la 10 lei. Am făcut siteuri în HTML şi CSS (de-alea seci, nu cine ştie ce chestii), proiecte în C# (spânzurătoare, diagrame, galerie foto, magazine virtuale), reports, perigrefs, letters şi câte şi mai câte...

Ăştia au fost primii mei bani. Nu uitaţi să lăsaţi un comment în cazul în care mica mea încursiune în trecut vă aminteşte de vreo experienţă proprie, sunt chiar curioasă...

Măi, deosebiţilor

Pentru toţi cei care comentează prin diferite părţi că prea ne-am luat cu engleza că lumea foloseşte RIP şi nu Odihnească-se-n pace, amintim că expresia este Requiescat In Pace şi e în latină. Epitafurile cu RIP, precum şi expresiile ce conţin acronimul nu provin din limba engleză şi a le folosi nu înseamnă că te dai de partea ultra-anglofonilor (d-alde Connect-R şi Inna).

De asemenea, înot se scrie cu un singur n şi la cerere numele subsemnatului se izolează prin virgule. Competenţilor.

Cel mai vândut ziar

... trăieşte din exagerări. Bine, nu e de parcă nu ştiaţi acest lucru şi eu tocmai am venit cu o idee revoluţionară. Dar vreau să exemplific prin acest articol minunat din Click! modul în care cultura senzaţionalului se răsfrânge asupra vieţii de vedetă şi cum curiozitatea bolnavă şi nesănătoasă este complet inutilă. Bun, tocmai am îmbrăcat în cuvinte frumoase faptul că voi comenta un articol de tabloid.

Aşadar Cristiano Ronaldo a fost "prins" de paparazzi cu unghii negre la picioare. Mega-senzaţie! Cum îndrăzneşte să îşi dea unghiile cu ojă ca o femeie? Vai, precis e homosexual! Dar tocmai că a fost mai cochet decât prietenă-sa, că ea a venit la plajă - ATENŢIE! - nemachiată! O femeie vine nemachiată la plajă, iar prietenul ei are unghiile negre? Aflăm mai încolo în articol că nu e prima abatere a lui Cristiano Ronaldo de la căile masculine, pentru că acum un an a fost "prins" dat cu ulei de plajă pe corp. ULEI DE PLAJĂ! SENZAŢIONAL!

Bineînţeles, pe lângă faptul că unghiile vopsite nu te fac homosexual, Click! ignoră şi faptul că machiajul la plajă e contraindicat, pentru că rişti să ajungi urâtă şi bolnavă [expunerea piţipongismului la plajă, cu fond de ten&co. e super indicată femeilor care vor să ajungă ca The Joker] De asemenea, uleiul de plajă nu e "apucătură feminină", după cum o demonstrează concursurile de culturism. Groteşti, dar elocvente în argumentarea mea. Ăăăă... cred.

Revenind la dilemele mele existenţiale, cui îi pasă? Serios, cui îi pasă atât de mult despre viaţa lui Cristiano Ronaldo, Lady GaGa sau Britney Spears ca să conteze în ziare ştirile de genul "Lady GaGa are celulită!", "Britney are un coş pe faţă", "Miley, te jenează sandalele?", "Lindsay Lohan izbucneşte în plâns când află că e condamnată la închisoare!" [ce era să facă? să sară-n sus? să facă dansul pinguinului?]. Toate chestiile astea sunt perfect normale pentru o fiinţă umană. Înţeleg să scrii în ziar despre vedete, dar nu ieftinităţi ce se pot întâmpla oricărui om. Desigur, eu încă ţin minte pozele senzaţionale cu dragul de Cove, care îşi ducea mama la piaţă şi o ajuta să pună plasele în portbagaj. Ăla a fost cel mai articol neinteresant. Decât prostiile astea, prefer caracatiţa psihică.

Nemţilor, ce caracatiţă psihică v-aţi tras!

Explicaţi-mi şi mie care e faza cu caracatiţa Paul. Am înţeles că toate rezultatele meciurilor Germaniei au fost prevăzute de această fiinţă acvatică paranormală, iar acum a prevăzut şi rezultatul finalei. Am înţeles şi procedeul: Coboară în acvariu două cutii cu mâncare ornate cu steaguri, iar caracatiţa Paul alege una dintre cutii, pe care o deschide şi mănâncă din ea.

Ceea ce nu înţeleg eu este de ce tentaculele mă-sii acest eveniment ocupă aproape o pagină întreagă în ziare, potrivindu-se ca nuca în perete cu rubrica de sport şi mişcare. Nu că s-ar fi potrivit mai bine scandalurile cu sexy-impresara sau bâlbâielile oierului legate de banii lui şi toate hahalerele care îi vor... dar până la caracatiţa psihică e mult, dom'le! Chiar aşa ne-am tabloidizat că vuvuzela şi caracatiţa psihică sunt marile atracţii ale mondialului?

Pe de altă parte, tata propunea să nu mai votăm nimic, să nu fie campanii electorale sau speechuri pline de promisiuni. De acum înainte, caracatiţa Paul să îi aleagă!

Cum să nu le iubeşti?

Connector

Cică faimosul cântăreţ Connect-R a cerut-o pe prietena lui în căsătorie, pe motivul că aceasta are "creier mişto, ambalaj mişto, suflet mişto". Pot numai să îmi imaginez scena cu Connect-R flexându-şi pectoralii şi spunând "Rappinooooun' Baby! Cea mai mishto girl ever. Yeah. Vhrei să fii my nevastă?"

%ele (modele)

Mă distrează ideea de prezentare de modă în club. Mai ales prezentările astea mediatizate de ziarele pline de bun-gust şi de siteurile de lifestyule feminin (a se citi sfaturi pentru disperate şi articole reciclate destinate gospodinelor de pretudindeni), care nu par deloc creaţii ale vreunui designer anume, ci mai degrabă costume de bal mascat. Am avut aşa-zisele prezentări de modă cu gheişe, cu femei-pisică, cu femei Na'vi (albăstrelele din Avatar), cu şcolăriţe obraznice... Ceea ce au în comun toate este însă locaţia (în diverse cluburi) şi prezenţa a numeroase dive ajunse cunoscute prin intermediul scandalurilor, tabloidelor şi/sau a iubiţilor mondeni: Blonda lui Bote, amanta prietenului Deliei Matache, Iulia aia cu celulită pe fund, prietena lui Ale R cu silicoane până-n gât Loredana Chivu, fosta nevastă a unui mitocan care joacă în telenovele şi ilustra Sânziana Buruiană.

[noile tendinţe]

Umila mea părere este că joaca de-a costumele nu este prezentare de modă, este show (semi)erotic. Sau voi cum aţi numi acţiunea de a te perinda aproape dezbrăcată în club, în faţa spectatorilor? Însă prin îmbrăcarea showurilor în masca de "prezentări de modă", toată lumea are de câştigat. În primul rând, clubul capătă automat o aură selectă. Să găzduieşti evenimente cu tipe în chiloţi e trivial, dar să găzduieşti prezentări de modă de chiloţi e cu totul altceva... Mai mult, spectatorii au un pretext comod de a se holba la picioarele unor tipe, motivând nonşalant că moda e artă.

În al doilea rând [şi cel mai important din punct de vedere mediatic], gagicile astea, deşi unele nu au fizic de model [a se vedea celulita pomenită mai sus], pot merge la televizor şi să se prezinte ca fotomodele. Bineînţeles că e mare diferenţă între a te prezenta ca fotomodel şi a te prezenta ca, mă scuzaţi, c***ă de tabloide. Altfel te prezinţi să stai pe canapeaua lui Măruţă...

Să vărsăm o lacrimă

Să vărsăm o lacrimă jurnalistică pentru cei leneşi. Citesc în gândul un material despre obezi, însă nu despre cei cu probleme glandulare sau mai ştiu eu ce... efectiv despre cei care mănâncă până nu mai pot. Cu toţii au nişte poveşti foarte tragice, de ordinul "vai, mănânc atât de mult şi sunt atât de grasă încât nu pot munci nimic şi trebuie soţul meu să întreţină toată familia", "soţul m-a părăsit pentru că eram prea grasă", "nu mă angajază nimeni pentru că sunt prea gras" et caetera.

Una dintre ele e poveste cu happy-end, tipa făcându-şi operaţie de micşorare a stomacului şi revenind la o greutate normală. Acum, ce probleme am eu:

1. Nu mai folosiţi scuze slabe ca să nu puneţi osul la muncă. Ceea ce doamnele din material numeau gravă problemă şi cât se compătimeau ele că sunt grase şi că le doare până şi să măture în curte se numeşte pe româneşte LENE. Iar faptul că sunt grase e doar un pretext ca să pozeze în victimele supreme ale umanităţii crude, că vezi-doamne ele ar vrea să muncească da' nu pot, săracele. Păi atunci dacă vor să muncească, de ce nu se opresc naibii din mancat? Dacă îşi doresc atât de mult să lucreze, să-l ajute pe capul familiei [care între două grase leneşe şi fiind singurul care munceşte, mă mir că nu şi-a luat lumea-n cap], de ce s-au lăsat în halul ăla? Ceea ce mă aduce la următoarea problemă...

2. Cum te laşi să ajungi aşa? Eu înţeleg că la juma' de tonă nu îţi surâde ideea să te apuci de slăbit, că te gândeşti că ai de slăbit sute de kilograme, dar atunci de ce nu te-ai gândi când ajungi la 100 că e cazul să laşi ciocolata? De ce nu te-ai gândi atunci când ai cu 10-15 kilograme peste normalul vârstei? Veţi spune că poate speră că, mai târziu, scapă cu ceva dietă minune. Scuzaţi limbajul: BULLSHIT. Se slăbeşte prin efort fizic şi mâncând puţin. Trebuie pus osul, trebuie chinuit un pic organismul, dar se slăbeşte. Anul trecut, prin mai, aveam 57-58 de kilograme, mă îngrăşasem în jumătate de an cum n-am fost niciodată. M-am văzut apoi în nişte poze, comparativ cu nişte bunoace şi am decis că e cazul să iau măsuri. Totuşi, m-am trezit la timp, când 7 kilograme erau de ajuns cât să fiu iarăşi "bine". Într-o lună aveam 49-50 de kilograme şi am rămas aşa. Dieta minune? Peşte, salată, pâine prăjită, porţii mici, nevoia de dulce satisfăcută cu un rând de Milka Diät pe zi şi o îngheţată pe săptămână [nu am renunţat la Cola, totuşi, care se consideră dulce]. Am revenit apoi la dieta normală, cu grijă totuşi la cantităţile şi la calitatea mâncării [mănânc la McDonalds sau KFC atunci când am poftă, dar nu abuzez de chestii la pungă - Viva Snacks, chipsuri, prăjiturele la ambalaj colorat]

Morala aici este că dacă chiar vrei, atunci poţi. Mai ales într-un domeniu atât de trivial ca alimentaţia. Nu din experienţa mea, care, sinceră să fiu, nu am avut mari probleme, dar de la alţii care au aplicat această metodă "simplă" şi eficientă. Dacă ai voinţa să nu te îngraşi, atunci nu te îngraşi, indiferent ce drame ai putea invoca pentru a-ţi justifica proporţiile (binecunoscutele motive "m-am lăsat de fumat", "sunt stresat/ă", "mi-a murit pisica şi simt nevoia să ingurgitez cantităţi uriaşe de maioneză"). Şi nu, nu mă impresionează absolut deloc povestea lacrimogenă, tragică şi plină de regrete a Danielei şi Mariei, care "nici nu ştiu cum se ţine o dietă". Of-of...

Hei, autobuz!

Vara este anotimpul meu preferat, deoarece, contabilizând toate plusurile şi minusurile anotimpului, iese un bilanţ acceptabil. Totuşi, uneori îmi reamintesc dezavantajele pe care le aduce căldura... Deseori, aceste amintiri revin pe parcursul călătoriilor cu autobuzul.

De exemplu, în niciun alt anotimp nu poartă lumea haine fără mâneci. Datorită acestui simplu fapt, nici nu pute îngrozitor autobuzul, şi nici nu rişti să-ţi ajungă aproape de faţă fl... mă scuzaţi, firele de păr de 7 centimetri ale unei tanti în capot care ridică mâna să se ţină de bară. De fapt, eram aproape convinsă că tanti era doar neepilată, iar mirosul venea de la o nană cu batic. O rocadă neşteptată a reuşit însă să mă convingă că tanti Capoţel era şi sursa mirosului, care se prelingea de pe subraţul ei în picături, ca roua dimineţii.

O altă problemă a verii este că, spre deosebire de iarnă, când îţi ţii gura de dragul laringitei, vara pot vorbi toţi idioţii. Şi, după principiul că e mai bine să taci din gură şi să pari prost decât să vorbeşti şi să spulberi orice îndoială, am dat de un grup de trei tineri gălăgioşi, dintre care unul rezolva ceva important la telefon cu Boss, iar restul îi ţineau isonul. Bineînţeles că vorbeau în aşa mod încât toţi cei prezenţi în autobuz să vadă cât sunt de importanţi şi ce vorbă de spărgători de sămânţă au ei când vrea muşchii lor.

De asemenea, machiajul de vară de anul acesta pare să fie influenţat puternic de tendinţele marilor case de modă, având în vedere că a revenit în trend fondul de ten marca "Tencuială ieftină", rujul de buze maroniu, dat cu gloss pe deasupra, în stilul "Fă, te murdărişi cu sos de ciocolată pe meclă?", iar pentru ochi am revenit la nuanţa de fard albastru pastel întins din belşug de la sprânceană şi până la linia genelor. Se recomandă totuşi, doar fetelor sub 20 de ani, la fel ca ilustra domnişoară din 25-ul de ieri, deoarece pune în valoare tinereţea. Mai mult, a se combina cu pantaloni albaştri de spandex şi maieu ieftin, că... de, e vară!

Sângele de programator apă nu se face

[text cu licenţă poetică]

Îmi place să dramatizez. După operaţia la unghie de ieri, astăzi stăteam cu burta-n sus şi cu piciorul pe o pernă, având întipărită pe faţă o expresie de suferinţă şi oboseală şi uitându-mă la un film. O prind pe soră-mea trecând prin cameră şi nu pot să nu profit de ocazie, întrebând-o inocent "Faci ceva pentru mine?".

Soră-mea îşi dă ochii peste cap şi mă întreabă ce-mi trebe. O rog:

- Floriana, iubire... Dacă e rece Cola din frigider, adu-mi un pahar.

Aud paşii soră-mii pe hol, tropăind până la frigider, aud scârţâitul uşii, apoi cum aceasta se închide. O aud cum merge la bucătărie, apoi ceva clinchete de pahare. Într-un final vine în ritm allegro în camera mea, şi îmi pune în mână un pahar gol, justificând, sec:

- E rece Cola din frigider.

A mia oară educaţia

L-am văzut azi pe domnul Funeriu la televizor, în sala de aşteptare rulând B1TV. [Apoi am văzut şi introducerea şi primele două zodii din Pasul Fortunei, conformându-mă ofertei] Din nou cu poveşti despre examinări, că cică examenele noastre prea sunt ca nişte ghilotine şi ar trebui mai mult să încurajeze elevii.

Eu sunt om simplu. Mie îmi place să fie proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii. Nu pentru că aş dispreţui prostia, ba chiar prefer un prost cu bun simţ unuia inteligent şi bădăran, ci pentru că eu, personal, întotdeauna m-am simţit mai bine cu cei aflaţi pe acelaşi palier de inteligenţă cu mine. Îmi place să am subiecte comune cu cineva, să am ce şi despre ce vorbi, să pot schimba impresii... Nu mi-aş dori o clasă neselecţionată [sau slab selecţionată]. Plus că a zice despre examenele de astăzi, care sunt o plimbare prin parc, că sunt ca nişte ghilotine, mi se pare o exagerare monumentală. Ce dacă selecţionează? Ce dacă împart după medii? Oare nu de-aia există muncă şi efort intelectual?

Că cică acum sunt destule informaţii pe Internet. Că ăia din '74 erau într-adevăr nevoiţi să memoreze pentru că altundeva nu exista informaţia, dar acum nu mai e necesar. Cum să nu fie necesar să înveţe? În primul rând că sunt convinsă că ăia din '74 nu sunt handicapaţi să nu ştie pună mâna pe Internet, deci nu le-a stricat cu nimic că au învăţat în tinereţe. În al doilea rând, sunt convinsă că găgăuţă ăştia pe care şcoala îi încurajează la lene [ca nu cumva să se simtă sensibilii de ei ghilotinaţi] nu au antrenamentul mental/intelectual pentru a cuprinde informaţia. Or, a cuprinde informaţia e primul pas spre a o folosi. 'Jaba caută pe net, dacă nu se descurcă să facă managementul informaţiei.

N-ai cu cine, mă. N-ai cu cine...

Şi când se gată, se gată cu stil

Termin liceul. Termin liceul şi nu îmi vine să cred. Am petrecut 12 ani în şcoala asta, am colegi pe care îi ştiu de tot atât timp, am profesori care îmi predau de când eram un prunc de a clasa a cincea. Îmi place să cred că şi eu am oferit multe şcolii; în primul rând respectul pe care îl merită o astfel de instituţie, apoi eforturile mele, atât cele academice cât şi cele extra-şcolare. În legătură cu activităţile mele, nu cred că mă voi schimba vreodată, cel puţin nu în viitorul apropiat, pentru că niciodată nu am căutat calea simplă, niciodată nu am suportat plictiseala şi lipsa de activitate, preferând în schimb să acumulez activitate, să am despre ce vorbi, ce face şi la ce să mă gândesc. Îmi place să muncesc cu capul, îmi place să depun efort şi, bineînţeles, îmi place să îmi fie recunoscut efortul şi succesul, dacă este cazul.

Se încheie o etapă. Dincolo de toate amintirile, dincolo de colegialitate şi de ataşament, dincolo de nostalgia care ne loveşte pe toţi, ştiu că vom continua la fel... şi totuşi diferit. Gaudeamus igitur!

FEAR is only what you feel

Unul dintre statusurile lui Gârby mă duce la o ştire despre o injecţie contra fricii. Aştept cu nerăbdare pastila contra fricii de injecţie contra fricii şi atunci chiar pot spune că am făcut un progres tehnologico-ştiinţific fantastic.

Thoughts on Eurovision

Mă enervează oamenii care nu ştiu să piardă. Înainte de concurs, abia se pronostica un loc 10 pentru piesa României. După o fracţiune de secundă de bucurie că am ieşit pe locul 3, apar şi haterii, ca ciupercile după ploaie, că vezi-Doamne Paula merita primul loc, nu drogata de Lena care nici măcar nu ştie citi o notă muzicală.

Lena, reprezentanta Germaniei, mi s-a părut tare drăguţă pe scenă. Simpatică şi zâmbitoare, îmbrăcată frumos, fără prea multe artificii scenice, fără dansatori, a făcut totul din carismă şi a ştiut foarte bine să îşi pună în valoare piesa. Am observat că, în general, la Eurovision se merge ori pe spectacol, ori pe lălăituri sentimentale. Ei bine, Lena s-a descurcat cu piesa ei fără a apela la astfel de tertipuri şi s-a dovedit a fi o mişcare bună. A câştigat pentru că a fost diferită.

Nu mă înţelegeţi greşit, mi-au plăcut foarte mult Paula şi Ovi. Pentru prima dată în mulţi ani, avem o piesă de Eurovision fredonabilă şi ne-enervantă, care a meritat aprecierea primită. S-a văzut pe scenă energie, au avut voce bună, dar asta este. Nu au luat locul 1. Ce să mai vorbim despre moldoveni, care şi ei au avut o piesă drăguţă şi s-au trezit prin coada clasamentului. În orice caz, faptul că nu a câştigat România nu dă dreptul şi ultimului trepăduş să strige hoţul.

Am văzut un material despre cum Lena a avut o scenă de film în care îi apăreau sânii. Acum, toată lumea se scandalizează de moralitatea ei îndoielnică. Mare fâs, uităm oare câţi sâni de aşa-zis vedete apar frontal în tabloide? Blonda lui Bote vă spune ceva? Bomba sexy care e faimoasă pentru că e prietena unui fotbalist? Laura Plugaru şi eleva porno? Şi apoi comentăm că o puştoaică simpatică nu merita să câştige Eurovisionul pentru că anul trecut i-au apărut sânii pe RTL câteva fracţiuni de secundă?

Ştiţi bancu' cu timpu'?

Nu am mai scris de mult timp. Cu scuzele de rigoare, am de gând să revin, astăzi, în forţă, cu o serie de postări care mi s-au acumulat de-a lungul perioadei de inactivitate. Începem aşadar cu un link pe care mi l-a trimis mama, la siteul timpimpreuna.ro, care nu e el o idee rea, însă modul în care expune lucrurile are o uşoară aromă de cacao.

Mai exact, [doamne, am ajuns să îmi încep alineatele ca în comentariile literare!] pentru familiile care nu petrec destul timp împreună, se sugerează fixarea unei ore în care şi ăia mici să primească cevaşilea atenţie de la părinţi [şi invers]. Or, mi se pare cam penibil să trebuiască să îţi programezi timpul în familie cu norme rigide, să ai appointment cu mama între 20 şi 21, eventual toată lumea să şi-l treacă şi în agendă... Mult mai faine sunt activităţile spontane. Eu de exemplu mă distrez foarte bine cu soră-mea şi cu ai mei, iar dacă am o problemă vorbim despre ea când ne convine, nu în timpul unor sesiuni prestabilite, de forma "consiliu de familie".

Întotdeauna am considerat consiliile astea de familie formale ca fiind o pierdere de vreme. Însăşi ideea mi se pare inutilă, cu tot cu sfaturile aferente:

Reguli:
-toţi membrii familiei sunt egali;
-fiecare are posibilitatea de a reclama, de a emite idei şi de a fi ascultat;
-nimeni nu este întrerupt;
-fiecare trebuie să vorbească astfel încât să nu-i atace pe ceilalţi;

în primul rând pentru că într-o familie echilibrată această egalitate deja există, nu mai e nevoie să fie stabilită prin reguli, iar într-o familie în care emiterea unei idei înseamnă a primi bătaie... păi acolo nici nu are rost să faci consilii, că oricum nu se schimbă nimic.

Mai sunt pe acolo şi idei despre Ruga de seară şi cum părinţii trebuie să se roage cu copiii ca aceştia să crească în spiritul ortodox, cum trebuie să gătim împreună şi să ne decorăm reţetele preferate cu markere, sclipici şi stickere şi cum, de dimineaţă, e o idee bună să preparăm micul dejun împreună şi să lăsăm copiii să dea frâu liber fanteziei, jucându-se cu mâncarea. Dar vă las pe voi să vă iluminaţi cu sfaturile lor.

Eu una, citind siteuri cu sfaturi artificiale de îmbunătăţit relaţiile între membrii unei familii, sfaturi care seamănă mai degrabă a terapie de grup decât a distracţie, conştientizez ce noroc am cu o familie care nu are nevoie de astfel de siteuri.

Necunoscutele căi

Se zicea la un moment dat despre populaţia americană că este [ca să mă exprim politically correct] slab dotată din punct de vedere intelectual şi logico-deductiv, dar asta le bate pe toate. Cică o femeie pretinde că a rămas însărcinată în timp ce se uita la un film porno 3D. Bineînţeles, ca de fiecare dată când ating astfel de subiecte, o rog pe mama, fidelă cititoare a blogului, să considere că am presupus filmul a fi cu berze.

Tatăl cică era în Irak, luptând eroic, când s-a întâmplat evenimentul, iar copilul seamănă cu actorul de culoare din film. Mama se scuză, pudic, că nu obişnuieşte la astfel de producţii cinematografice, dar s-a decis să probeze experienţa cu nişte prieteni. Personal, nu am de unde şti până unde a ajuns experienţa respectivă şi nici nu fac efortul de a-mi imagina, ocupată fiind să mă mir de intelejenţa soţului, care îşi crede nevasta.

Şi de-ar trăi Heliade-Rădulescu acum, să vadă cum avem Zburător high-tech. Te pomini că poţi rămâne gravidă placebo. De fapt, propun feministelor din întreaga lume să cerceteze acest fapt incredibil, astfel s-ar putea crea prima societate umană fără bărbaţi, o societate a şopingului, pantofilor frumoşi, comediilor romantice şi filmelor 3D cu Brad Pitt, Johnny Depp şi Gerard Butler.

Comedii romantice - scurtă analiză

Am fost aseară la When in Rome şi m-a lovit revelaţia că majoritatea comediilor romantice sunt de un misoginism monumental şi, culmea, tot chick-flicks se numesc. Păi gândiţi-vă şi voi că personajele feminine suferă în general de probleme psihice, sociale sau legale de-a dreptul neplăcute, în mod tradiţional atitudine anti-socială [oh, sunt atât de blondă şi de 90-60-90 dar nu am pe nimeni pentru că, vezi tu, nu am încredere în bărbaţi] dar ajungând până la chestii mai grave, asupra cărora voi detalia mai târziu. În schimb, tipul e mereu un fermecător şi jumătate, 'nalt la stat, mare la sfat, şi viteaz cum n-a mai stat, care, prin normalitatea şi siguranţa lui o face pe gagică, într-un final, să creadă în ză pauăr of lav. Mai e nevoie să iau pe rând comediile romantice văzute în ultima vreme? Hai că o fac şi pe asta:

Ugly Truth: Tipa e frustrată sexual şi control-freak. La fel ca în Not Another Teenage Movie, pare urâtă doar pentru că îşi poartă părul în coadă, dar odată ce i se dau sfaturi de fashion şi atitudine [tu, desfă-ţi părul şi ia un sutien pe tine], e mult mai atrăgătoare. El pare bădăran la început, apoi se îndrăgosteşte de ea.

When in Rome: Tipa e oareşcum paranoică, are tendinţa de a-şi îneca amarul în alcooale, scoate bani din fântâna unde nici nu ar fi trebuit să intre, drept pentru care e şi urmărită de poliţie. [bineînţeles, o femeie desculţă în rochie aleargă mai rapid decât poliţia călare] El e un tip de 2 metri care a jucat fotbal american şi vorbeşte italiana. La final se îndrăgostesc.

The Proposal: Tipa e o imigrantă ilegală obsedată de muncă şi care îşi exploatează şi şantajază angajatul fără milă. El e angajatul oprimat. La final se îndrăgostesc.

The Bounty Hunter: Gagica se bagă de una singură în tot felul de tâmpenii mafiote. Mama ei e o cântăreaţă (?) trecută cu ruj strident şi sfaturi în materie de sex. Ceea ce e şi mai grav, deşi ajunge deasupra, apoi dezbrăcată în proximitatea, lui Gerard Butler, preferă să facă pe supărata. [protagonista, nu mama] Trebuie că e o boală psihică gravă să nu te tenteze Gerard Butler. La final se reîndrăgostesc.

Bride Wars: Serios? Serios? Se aşteaptă cineva să stau să enumăr toate alea? Ambele personaje principale are a basket case. La final se împacă... după ce, în prealabil, s-au îndrăgostit. Fiecare de altcineva.

Confessions of a shopaholic: Datorii, dependenţă, din câte îmi amintesc chiar şi falsă identitate. La final se îndrăgostesc.

Colaj de copii cu accent pe o

Cică Beyonce, în noul ei videoclip, o copiază pe Inna, care a făcut, acum un an, un pictorial sexy în care era îmbrăcată ca o gospodină şi întindea rufe la uscat. Analog, Beyonce apare mai nou ca gospodină sexy, repară o maşină şi se ocupă şi de rufe. Managerul Innei spune că totul se datorează faimei Innei care a ajuns demult peste hotare. OK, acum că am terminat cu expoziţunea, voi ştiţi cine e Inna? Face parte din noua generaţie de cântecaci români care abia le rup pe engleză, dar ştiu că e mult mai cul să ai piese în engleză. De acolo provin numeroase colecţii de versuri idioţele:

Zboară ca şi cum o faci

Ca şi cum eşti la înălţime

Ca şi cum zbori,

Ca şi cum o faci

Ca o femeie

Precum şi acestea, de care m-am legat iarna trecută:

Zboară, zboară...
Zboară, zboară, fluturaş,
Dragostea ta e foc.

Nici cu astea nu mi-e ruşine:

Am nevoie de niste apa
Pentru ca ma usuc
Dragostea ta arde
Ca soarele in iulie.

Dar cea mai culă piesă rămâne tot cea cu:

Spune-mi ce vrei sa faci
Daca am pus dragostea pe tine

Beyonce, pe de altă parte, e cunoscută pe tot globul [Andrei Bara ar trebui să o încorporeze în Know your world, inside joke]. Are o grămadă de fani, printre care chiar şi eu, deşi nu aparţine ariei mele generice de muzică preferată. Şi vine menegiăru' Innei cu poveşti de-astea? Dar mi se pare foarte logic! Mai las-o-n amarul ei de Beyonce, că toate astea ne copiază pe noi, românii, la ce deştepţi şi originali suntem noi.

Dacă e până acolo, Ricky Martin îl copiază cu neruşinare pe Voicu-şoferul-lui-Moni, Lady Gaga era o amărâtă de brunetă neinteresantă până să audă de Anda Adam, Elvis Presley a avut noroc cu time-travelingul că şi-a putut trage inspiraţia de la Ştefan Bănică Junior, Brangelina sunt mici copii pe lângă Prigoană şi Bahmu [un cuplu care oricum ocupă mai mult spaţiu de emisie], Larry King ar vrea el să fie ca Dan Diaconescu, iar Kim Kardashian oftează noaptea şi plânge imaginându-şi viaţa ca Iulia-prietena-fotbalistului-ăluia.

Limbajul ne omoară

Apropo de ultimele videouri, pline cu femei de o cultură/inteligenţă precară, intellectually challenged, ca să par mai politically correct, cică denumirile de profesii precum doctoriţă şi frizeriţă sună peiorativ, asta cel puţin în viziunea unor doamne care vor să introducă denumiri feminine în Clasificarea Ocupaţiilor din România. Aşadar în curând ne vom găsi în situaţia de a merge la o doctoră, să ne opereze o chirurgă şi să ne aducă pizza [cu ou vechi desigur, prietenii ştiu de ce] o chelneră. Vorba bancului cu animalele, când Bulă zicea veveră, bufnă, gărgără.

Uite ce mi se pare mie aiurea în toată povestea asta: de ce nu contează competenţele reale, profesionalismul? Argumentul lor era că între un doctor şi o doctoriţă alegi doctorul, pentru că el nu e numit doctoruţ şi nu sună tălâmb. Sincer, mi se pare cel mai idiot raţionament din ultima săptămână, pentru că eu nu îmi aleg doctorul/doctoriţa după cum îi sună numele pe plăcuţa de la cabinet, ci după referinţele unor oameni de încredere care au mai trecut pe acolo sau au informaţii conform cărora cabinetul e de încredere. De multe ori, doctoriţele şi asistentele sunt mai drăguţe, au mai multă răbdare şi încearcă să îşi liniştească pacienţii cu o vorbă bună înainte să le căsăpească diverse părţi anatomice.

Eu vreau să mă fac inginer. Că îi va zice ingineră, ingineriţă, inginerucă, ingineroaică, persoană-inginer, eu ştiu una şi bună: tot de la ingeniosus provine. Voi fi la fel de bună la ceea ce voi face indiferent de denumirea aleasă ca fiind politically correct în respectivul caz. De ce? Simplu, pentru că întotdeauna am crezut că faptele valorează mult mai mult decât vorbele, decât finesurile lingvistice, pentru a demonstra valoarea unei persoane.

PS: frânturi de idei cu privire la noile ocupaţii:

• gagicile din videoul ucigător vor fi o manechină - două manechine
• toate specializările medicale se vor termina în -oloagă [proctoloagă, cardioloagă, neuroloagă], sufix mult mai finuţ şi mai puţin peiorativ decât -iţă
• vom avea soldate şi, cel mai probabil, pilote sau piloate
• clovnă, ghidă, geamgie?

Şi mai ucigător

Reporteriţa: Cum e spuma?

Spălătoarea de maşini sexy: E foarte frumoasă şi albă.

EPIC. Mii de ani i-au trebuit civilizaţiei terestre să ajungă la nivelul de dezvoltare la care a ajuns azi. Bruneta sexy a reuşit să cuprindă sute de ani de înţelepciune şi de progres într-o frază, desigur ajutată de o reporteriţă aflată la acelaşi nivel intelectual.

Cu dedicaţie

Pentru Mihai R. Nu, nu suspectez pe nimeni că l-ar trăda în dragoste, dar cred că va aprecia videoul ca pe o fină ironie/subtilitate.

Adevărat ucigător

Povestim astăzi despre bunoace. Am mai povestit de multe ori despre bunoace şi numeroasele specii ale încrengăturii, dar parcă mereu mai e loc de discuţii filosofice asupra bunoacei proaste. Mă uit aşadar azi la nişte interviuri luate fotomodelelor care s-au îmbrăcat în gheişe, intitulat în mod sugestiv VIDEO UCIGĂTOR.

Şi, într-adevăr, m-a ucis de câterva ori să mă în ochii gagicilor astea, să le văd interiorul cefei şi să mă mir, printre altele, şi de rafinamentul lor înnăscut. Credeam că nimic nu poate fi mai rău decât sfaturile de seducţie prăfuit-clişeice, dar să le aud din gura mâţâită a Nataliei Mateuţ, Alexandra Enachescu şi Mirela Chirilă [de fapt nu am nici cea mai mică idee cine sunt astea, dar am văzut în tagurile de pe protv că ele sunt starurile videoului ucigător] a fost cireaşa de pe tortul unei yile minunate.

Stop-cadru. Varianta numărul unu de seducţie: Îi cânţi, îl dezbraci, apoi treci la acţiune. [hlizeli penibile, deci gagica e mulţumită cu ceea ce a debitat]. Am eu impresia sau e cam târzior să începem să descoperim aceste tehnici secrete în mileniul trei? Cântatul e superfluu, treaba lui e să îţi cânte serenade şi a ta să play hard to get. Mai multe detalii despre asta pe blogul lui Răzvan.

Stop-cadru. Un fund de animatoare se bălămbăne pe ecran. Asta pentru cine se simte copleşit de informaţii şi are nevoie de o pauză.

Stop-cadru. Metoda a doua: O privire ucigătoare, un dans senzual, apoi să-i gătească ceva. Mata Hari de Dorobanţi, ce mai, atât că ordinea nu a prea nimerit-o. Ce ar fi totuşi interesant de văzut ar fi un dans senzual la cratiţă, vorba bancului cu untura.

Stop-cadru. Prima gagicuţă iese din nou în evidenţă: "Japonezii şi chinezii sunt toţi la fel, nu sunt deosebiri". De aici încolo urmează o adevărată avalanşă de treburi superificiale şi rasiste: "Habar n-am care este diferenţa dintre China şi Japonia", "Nu suntem gheişe, care erau prostituate, suntem chinezoaice"

Stop-cadru. În şir indian, gheişele-chinezoaice părăsesc scena, lăsând la vederea telespectatorilor câteva perechi de picioare extrem de frumoase. Pe mine, personal, deşi apreciez femeile frumoase (vezi Ale Dascăl, pe care ştie toată lumea cât o apreciez), clipul m-a lăsat cu un gust amar şi cu nenumărate întrebări: Oare multe-s aşa ca ele? Oare pot oamenii să se vadă cât sunt de proaste şi tot să saliveze?

Sau mai există vreo speranţă...? Să existe încă oameni care gândesc ca mine? Eu una atât zic: Dacă un tip sau o tipă vorbeşte, are cultura generală sau capacitatea de a judeca asemănătoare bunoacelor de aici, parcă şi ambalajul se depreciază. Poa' să fie, vorba lui Fernando, maximă bunăciune, că eu după proşti nu mă uit.

Şi, după ce am repetat expresia "Stop-cadru" de atâtea ori şi am văzut neuronul albastru pe care, la fel ca Moirele, astea trei îl împărţeau, se cuvine un... Ruşine, Dinu Patriciu.