Am impresia sau, odată spuse, unele lucruri îşi pierd valoarea? Sau nu spuse, ci repetate de infinite ori, până la exasperare... Oameni buni, mie îmi place Crăciunul, dar nu simt nevoia să mi se amintească în fiecare an că s-a născut Iisus, că bradul e bogat şi că lumina curată a sfintelor sărbători trebuie să fie în sufletul nostru, al tuturor.
Prefer un sincer şi la obiect Sărbători Fericite decât o polologhie de 3 pagini de SMS despre cât de frumos ne bate iarna-n geam şi cum mirosul de cozonac umple casa de fericire. Prefer ceva personal sau inedit, ceva scris de mâna omului care trimite mesajul, decât ceva luat de pe net şi trimis la toate numerele de telefon din agendă. Şi, dacă nu se poate aşa, mai bine nu trimiteţi, ca mine, care recunosc că am marea hibă de a nu fi în stare de a debita ceva coerent de Crăciun. Aşadar, nu trimit la nimeni urări călduroase mai lungi de câteva cuvinte.
Sărbători fericite tututor şi distracţie plăcută de Revelion, care se tot apropie...
Când remakeurile merg prea departe
Am tăcut când a fost vorba de Puff Daddy şi Every breath you take. Nu am zis nimic despre Guess Who şi Noi în anul 2000. Dar când e vorba de asta:
.. păi, scuză-mă, dar vorba lui Picard:
.. păi, scuză-mă, dar vorba lui Picard:
Blonde muzicale
Nici nu mai am cuvinte pentru a descrie stupiditatea muzicii noi de pe plaiurile mitoritice. Următoarea piesă am auzit-o ieri, la patinoar, şi este dovada supremă că pentru a fii cool şi club este necesar [şi suficient] să ai versuri în engleză, oricât de simpliste şi proaste ar fi. Adicătelea piese care în română ar fi bune de cântat cu doamna educatoare, în cerc, aparent se bucură de mare apreciere [Să fie pentru că gagicile care o cântă sunt blonde?]
Aşadar vă prezint piesa care se traduce cam aşa:
Zboară, zboară...
Zboară, zboară, fluturaş,
Dragostea ta e foc.
Dj Layla feat Alissa - Butterfly
După cum spuneam, nici nu mai am cuvinte...
PS: Este vreo piesă de-a lui Connect-R sau Alex ăla în care Connect-R să nu zică "aww right"?
Aşadar vă prezint piesa care se traduce cam aşa:
Zboară, zboară...
Zboară, zboară, fluturaş,
Dragostea ta e foc.
Dj Layla feat Alissa - Butterfly
După cum spuneam, nici nu mai am cuvinte...
PS: Este vreo piesă de-a lui Connect-R sau Alex ăla în care Connect-R să nu zică "aww right"?
De sezon
Cică Moş Crăciun promovează un stil de viaţă nesănătos. E pe bune, aşa spune un cercetător australian (dacă vă amintiţi, ultima referinţă la cercetători australieni făcută pe RealCrimson a fost ceva despre un trepăduş care vroia să înlocuiască pixurile roşii din şcoli) în numărul de sărbători al British medical Journal, citat de csid.ro.
Aşadar în primul rând Moş Crăciun, dacă nu e cumva cel din videoclipurile Andre, este obez. Mai mult, nu face nimic pentru a-şi îmbunătăţi condiţia. Pe lângă faptul că nu sunt nicăieri imagini sau reclame cu Moşul truding şi transpirând la sala de fitness, în marea şi supraponderala lui nesimţire, mai mănâncă şi prăjituri! Prăjituri?! Trebuie că are colesterolul la limită. Ei lasă, că măcar nu fumează. Ce? Fumează? Rectific, unele imagini de sezon îl prin pe Moşul în flagrant cu pipa în mână. Mai mult, cică obiceiul de a-i lăsa lapte cald şi prăjituri Moşului are şi variaţiunea cu alcool, ca să-i ţină de cald. Aşadar ar fi încurcat-o Kriss Kringle dacă ar fi existat poliţişti cu etilotest prin cer, în noaptea de Crăciun... Ruşine, Moşule, ruşine.
Pe lângă acest stil viciat de a-şi asigura alimentaţia, dr. Grills critică şi lipsa de responsabilitate a Moşului, care practică sporturi extreme fără a purta echipament de protecţie. Adicătelea, urcatul pe casă şi folosirea hornului casei pe post de tobogan ar trebui să se desfăşoare doar folosind cotiere, genunchiere, fundiere şi cască de protecţie.
Hai, frate...
Aşadar în primul rând Moş Crăciun, dacă nu e cumva cel din videoclipurile Andre, este obez. Mai mult, nu face nimic pentru a-şi îmbunătăţi condiţia. Pe lângă faptul că nu sunt nicăieri imagini sau reclame cu Moşul truding şi transpirând la sala de fitness, în marea şi supraponderala lui nesimţire, mai mănâncă şi prăjituri! Prăjituri?! Trebuie că are colesterolul la limită. Ei lasă, că măcar nu fumează. Ce? Fumează? Rectific, unele imagini de sezon îl prin pe Moşul în flagrant cu pipa în mână. Mai mult, cică obiceiul de a-i lăsa lapte cald şi prăjituri Moşului are şi variaţiunea cu alcool, ca să-i ţină de cald. Aşadar ar fi încurcat-o Kriss Kringle dacă ar fi existat poliţişti cu etilotest prin cer, în noaptea de Crăciun... Ruşine, Moşule, ruşine.
Pe lângă acest stil viciat de a-şi asigura alimentaţia, dr. Grills critică şi lipsa de responsabilitate a Moşului, care practică sporturi extreme fără a purta echipament de protecţie. Adicătelea, urcatul pe casă şi folosirea hornului casei pe post de tobogan ar trebui să se desfăşoare doar folosind cotiere, genunchiere, fundiere şi cască de protecţie.
Hai, frate...
Umor electoral de tip fin
Cum a sunat discursul lui Marc Antoniu circa 33 î.e.n?
Bună seara, dragi romani! Împreună am învins! E o victorie muncită, au am avut şi emoţii, trebuie să o spun. Este victoria lui Lepidus în aceeaşi măsură cu este victoria mea... Cleopatra, dragostea mea! Mulţumesc! Lepidus, Cleopatra, yeeeeeeeeee!
Politică
Două dume cu ambele partide ale turului 2, ca să fim echitabili:
De la mama citire: Ştii care e noua culme? ... Să te culci preşedinte şi să te trezeşti prostănac.
Apoi, a vobit Boc la televizor. E atât de mic încât abia se vede deasupra scrollului cu ştiri din partea de jos a ecranului.
Electoreală plăcută în continuare.
De la mama citire: Ştii care e noua culme? ... Să te culci preşedinte şi să te trezeşti prostănac.
Apoi, a vobit Boc la televizor. E atât de mic încât abia se vede deasupra scrollului cu ştiri din partea de jos a ecranului.
Electoreală plăcută în continuare.
Toate drumurile duc spre Cluj
Mai exact, toţi cei 42 de kilometri de autostradă nouă s-au afirmat mai nou ca elemente civilizatoare în acest mic colţ de lume care este Ardealul. Aşadar noi care mereu ne-am lăudat că suntem mai domni decât sudiştii şi moldovenii, că am fost mai aproape de cultura Occidentală şi că, dacă ei sunt cu ruşii şi turcii, noi măcar am fost cu nemţii... ne-am văzut mitul spulberat de Autostrada Bechtel.
Nici nu s-au şters urmele de Logan în care au condus mai marii patriei peste mirificele plaiuri ardeleneşti, că hopa a avut loc primul accident. Ce e şi mai penibil este că accidentul a avut loc din cauza unei oi care trecea liniştită pe banda de 130 km la oră. De fapt, dacă tot am adus vorba, aparent transhumanţa e o problemă serioasă pentru dăştepţii cu autostrada, deoarece ciobanii rup gardul dintre sensurile de mers ca să-şi poată trece turma de pe o parte pe celalaltă. Nici nu ştiu de unde să încep să o comentez pe asta, deşi îmi trec prin minte numeroase versuri din Mioriţa. Ce să zic, poate când se va construi şi catedrala Mântuirii Neamului (sunt înapoiată cu ştirile, nu s-a construit încă, nu?) poate îl lasă pe antreprenor pe acoperiş, şi atunci am rezolvat cu toate miturile populare şi putem răsufla liniştiţi.
Tot în categoria ştiri despre autostradă, un tir a circulat 28 de kilometri pe contrasens după ce "s-a încurcat". După ce l-au sancţionat, autorităţile au avut de comentat doar atât: "se înţelege, trebuie să ne obişnuim cu noul sistem". Păi asta e ca aia cu trenul, nu mai ştiu cine o zicea: Există trei feluri de locuri: pe unde trece trenul, pe unde se aude cum trece trenul şi pe unde s-a auzit de tren.
Dar cu autostrada cum e? Că cică sunt şi locuri pe unde nu s-a auzit de lucrurile aistea...
Nici nu s-au şters urmele de Logan în care au condus mai marii patriei peste mirificele plaiuri ardeleneşti, că hopa a avut loc primul accident. Ce e şi mai penibil este că accidentul a avut loc din cauza unei oi care trecea liniştită pe banda de 130 km la oră. De fapt, dacă tot am adus vorba, aparent transhumanţa e o problemă serioasă pentru dăştepţii cu autostrada, deoarece ciobanii rup gardul dintre sensurile de mers ca să-şi poată trece turma de pe o parte pe celalaltă. Nici nu ştiu de unde să încep să o comentez pe asta, deşi îmi trec prin minte numeroase versuri din Mioriţa. Ce să zic, poate când se va construi şi catedrala Mântuirii Neamului (sunt înapoiată cu ştirile, nu s-a construit încă, nu?) poate îl lasă pe antreprenor pe acoperiş, şi atunci am rezolvat cu toate miturile populare şi putem răsufla liniştiţi.
Tot în categoria ştiri despre autostradă, un tir a circulat 28 de kilometri pe contrasens după ce "s-a încurcat". După ce l-au sancţionat, autorităţile au avut de comentat doar atât: "se înţelege, trebuie să ne obişnuim cu noul sistem". Păi asta e ca aia cu trenul, nu mai ştiu cine o zicea: Există trei feluri de locuri: pe unde trece trenul, pe unde se aude cum trece trenul şi pe unde s-a auzit de tren.
Dar cu autostrada cum e? Că cică sunt şi locuri pe unde nu s-a auzit de lucrurile aistea...
Minivacanţa & 1 Decembrie
Am fost în Ungaria cu cele patru zile de concediu forţat ale profesorilor, într-o excursie cu ai mei la Miskolc Tapolca. Şi în continuare mă gândesc la faptul că noi, cu tot cu potenţialul nostru turistic, habar nu avem să ne punem în valoare resursele. Oamenii ăştia au săpat piscine în peşteră, au pus instalaţii de masaj subacvatic, ţin o curăţenie exemplară peste tot... practic, după o vorbă din popor, au făcut din căcat bici. Ce e şi mai scandalos, e că preţul unei vizite la Miskolc, cu tot cu benzină, cazare şi intrări la bazin, este puţin mai mic decât acelaşi timp petrecut la Felix (adică la o aruncătură de băţ de Cluj).
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, oricât de penibil li s-ar părea unora, eu sunt, în definitiv, patrioată. La întoarcere, când am văzut cum se pregăteşte lumea de 1 Decembrie, mi-am amintit că pot comenta oricât de ţara în care trăiesc, dar tot a mea e. Şi, pentru asta, e faină. Am cântat pe maşină cu mama şi cu soră-mea cam toate cântecele patriotice pe care le ştim, de la Imnul Naţional la Hora Unirii, de la Din Ţara Moţilor şi până la Tu, Ardeal, de la Noi suntem români şi până la preferatul meu, Treceţi, batalioane române, Carpaţii, pe care vi-l las în audiţie aici.
VASILE SEICARU - TRECETI BATALIOANE ROMANE CARPATII
E o melodie care aparţine părţii bune a românilor. Şi, măcar din când în când, să ne amintim că şi această parte bună există şi trebuie să vorbim despre ea.
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, oricât de penibil li s-ar părea unora, eu sunt, în definitiv, patrioată. La întoarcere, când am văzut cum se pregăteşte lumea de 1 Decembrie, mi-am amintit că pot comenta oricât de ţara în care trăiesc, dar tot a mea e. Şi, pentru asta, e faină. Am cântat pe maşină cu mama şi cu soră-mea cam toate cântecele patriotice pe care le ştim, de la Imnul Naţional la Hora Unirii, de la Din Ţara Moţilor şi până la Tu, Ardeal, de la Noi suntem români şi până la preferatul meu, Treceţi, batalioane române, Carpaţii, pe care vi-l las în audiţie aici.
VASILE SEICARU - TRECETI BATALIOANE ROMANE CARPATII
E o melodie care aparţine părţii bune a românilor. Şi, măcar din când în când, să ne amintim că şi această parte bună există şi trebuie să vorbim despre ea.
Cum se scapă de virusul "românisme2009"
Umblă pe messenger un virus care trimite la adresa romanisme2009. [blogspot.com]. Ideea e să nu instalaţi nimic din ce vor ei să instaleze, chiar dacă ei spun că e divx, pentru că de fapt infectează sistemul şi trimite mai departe prin meenger la toată lista acelaşi link.
Cel mai simplu mod de a scăpa de el, pentru că cel puţin antivirusul meu nu l-a găsit ca threat, este să umblaţi în C:\Windows\System32 şi să ştergeţi fişierele libeay32.dll, ssleay32, YahooAuth.dll şi yahooui.exe.
Dacă vă dă eroare că nu se pot şterge, pentru că sunt folosite de un program care rulează (file is in use), reţineţi numele programului (cred că era yahooui.exe dacă îmi amintesc bine) şi intraţi în Task Manager, la Processes, daţi End Process la yahooui.exe, respectiv ce eroare v-a dat vouă. Apoi încercaţi din nou să ştergeţi fişierele dorite.
Din nou îmi pare rău pentru cei care au primit virusul de la mine şi sper ca asta să vă ajute să scăpaţi de el. Deocamdată listei mele nu i s-au mai trimis mesaje de ieri seară de când am "făcut curăţenie", deci presupun că soluţia a funcţionat.
PS: Toată operaţiunea se face cu messangerul ÎNCHIS. Nu sign out. ÎNCHIS.
Cel mai simplu mod de a scăpa de el, pentru că cel puţin antivirusul meu nu l-a găsit ca threat, este să umblaţi în C:\Windows\System32 şi să ştergeţi fişierele libeay32.dll, ssleay32, YahooAuth.dll şi yahooui.exe.
Dacă vă dă eroare că nu se pot şterge, pentru că sunt folosite de un program care rulează (file is in use), reţineţi numele programului (cred că era yahooui.exe dacă îmi amintesc bine) şi intraţi în Task Manager, la Processes, daţi End Process la yahooui.exe, respectiv ce eroare v-a dat vouă. Apoi încercaţi din nou să ştergeţi fişierele dorite.
Din nou îmi pare rău pentru cei care au primit virusul de la mine şi sper ca asta să vă ajute să scăpaţi de el. Deocamdată listei mele nu i s-au mai trimis mesaje de ieri seară de când am "făcut curăţenie", deci presupun că soluţia a funcţionat.
PS: Toată operaţiunea se face cu messangerul ÎNCHIS. Nu sign out. ÎNCHIS.
Uleie şi extracţi naturali
Întotdeauna am preferat cosmeticele şi produsele de îngrijire simple. Sigur, nu merg să îmi iau creion de ochi din piaţă, de la firme gen Farmasi sau RubiRose şi nici nu mă încântă prea tare să mă spăl cu săpun Duru. Totuşi, cred că nu am exagerat niciodată, să îmi cumpăg gelul de duş la un milion litrul sau să mă scârbesc de rujul care nu conţine ulei de jojoba şi extract de parafango.
Nu văd rostul. Sigur, puteţi zice că în 40 de ani, când eu voi avea cu 3 riduri mai multe decât fetele îngrijite care folosesc doar produse bio pentru a-şi "răsfăţa corpul şi simţurile", îmi va fi ciudă că nu am acţionat corect la momentul potrivit. Dar ce om se gândeşte la 18 ani la buna stare a organismului pe viitor? Când erau culi blugii cu talie joasă, în mijlocul lui ianuarie umblau fetele cu rinichii pe afară fără cel mai mic stres. Dacă e mişto să îţi arzi şi vopseşti părul, îi dăm bătaie cu placa şi oxidantul. În fine, aţi înţeles ideea. Şi atunci de ce plătesc femeile de 10 ori mai mult pentru produse bio?
Teoria mea este că sună mişto. Adică domn'le, nu pun eu pe mine orice jeg de compus organic sintetic [aici Costi se pricepe la denumiri] sau vaselină crudă [get over it, e în orice cremă, glumeţilor], eu folosesc doar loţiuni pe bază de esenţă preţioasă de ylang ylang, uneori patchouli şi trandafiri din Bulgaria. Creionul de ochi să fie cu ulei de karite, iar rujurile şi glossurile alea greţoase care se lipesc ca Picătura să aibă aromă de caisă de Drôme, sau de fructe sălbatice culese din inima munţilor.
Apoi putem povesti cu prietenele despre toate aceste ingrediente mirifice. Se numeşte criză economică.
Nu văd rostul. Sigur, puteţi zice că în 40 de ani, când eu voi avea cu 3 riduri mai multe decât fetele îngrijite care folosesc doar produse bio pentru a-şi "răsfăţa corpul şi simţurile", îmi va fi ciudă că nu am acţionat corect la momentul potrivit. Dar ce om se gândeşte la 18 ani la buna stare a organismului pe viitor? Când erau culi blugii cu talie joasă, în mijlocul lui ianuarie umblau fetele cu rinichii pe afară fără cel mai mic stres. Dacă e mişto să îţi arzi şi vopseşti părul, îi dăm bătaie cu placa şi oxidantul. În fine, aţi înţeles ideea. Şi atunci de ce plătesc femeile de 10 ori mai mult pentru produse bio?
Teoria mea este că sună mişto. Adică domn'le, nu pun eu pe mine orice jeg de compus organic sintetic [aici Costi se pricepe la denumiri] sau vaselină crudă [get over it, e în orice cremă, glumeţilor], eu folosesc doar loţiuni pe bază de esenţă preţioasă de ylang ylang, uneori patchouli şi trandafiri din Bulgaria. Creionul de ochi să fie cu ulei de karite, iar rujurile şi glossurile alea greţoase care se lipesc ca Picătura să aibă aromă de caisă de Drôme, sau de fructe sălbatice culese din inima munţilor.
Apoi putem povesti cu prietenele despre toate aceste ingrediente mirifice. Se numeşte criză economică.
Cinematografie nouăzecicistă
Povesteam cu Lore că aparent filmele în care apare Brad Pitt, şi mai ales filmele în care apare fundul gol al lui Brad Pitt, sunt deseori considerate filme de succes. Troy, de exemplu, cu un Ahile care se trezeşte dimineaţa dintre iubitele lui. Meet Joe Black, care are un Brad Pitt tânăr şi al naibii de frumos în rolul principal. The Curious Case of Benjamin Button, care merge pe acelaşi principiu de personaj supranatural cu muşchi faini, mutră patibulară, păr blond şi ochi albaştri, ce încearcă să se adapteze umanităţii şi mai ales umanităţii unei tipe.
Dar oricât de palpitant ar fi fundul lui Brad Pitt pe post de subiect de blog... Nu acesta este motivul pentru care am început să scriu. Am văzut în ultimul timp două filme foarte bune circa 97-98, unul dintre ele fiind mai sus pomenitul Meet Joe Black, iar celălalt Gattaca. Luate în ordinea cronologică în care au fost vizionate, aş începe prin a spune că Gattaca este un film extraordinar. Mai mult, e un film care mie cel puţin îmi vorbeşte despre voinţă, despre autodepăşire şi despre demnitate umană. Categorizat ca Science Fiction, toate elementele se omogenizează în Gattaca: povestea devenirii sau echivalentul cinematografic al unui bildungsroman, firul poliţist, familial, amoros, precum şi conceptul de validitate genetică superb transpus şi lipsit de kitschozitatea clasic atribuită. Ethan Hawke şi Jude Law joacă superb, chiar şi Uma Thurman, a cărei mutră nu m-a încântat niciodată, e credibilă ca o adevărată ariană a viitorului.
Meet Joe Black este de asemenea un film care surprinde umanitatea. Sub camuflajul unei poveşti de iubire imposibile, de fapt filmul se impune prin conceptul de viaţă plină, de evenimente ce merită trăite, despre fericire. De când eram mică, am câteodată o frică imensă de moarte, de faptul că undeva, cândva, voi înceta din existenţă, dar Meet Joe Black ia această frică şi o întoarce într-un mod superb asupra vieţii aşa cum este ea. Îmi împărtăşeşte mica filosofie conform căruia fiecare moment trebuie stors de fiecare picătură de fericire pe care o conţine, doar aşa ştiu că nu voi regreta mai târziu nimic. Pentru că eu sunt suma tuturor alegerilor mele, a tuturor greşelilor şi evenimentelor frumoase, a tuturor cărţilor pe care le-am citit, algoritmilor pe care i-am scris şi raţionamentelor pe care le-am făcut. E un film neapărat de văzut, dacă nu pentru mesaj atunci pentru rolurile superbe făcute de Sir Anthony Hopkins şi Brad Pitt. Iar dacă nici asta nu vă atrage, am spus mai sus că Brad Pitt apare dezbrăcat, nu?
Cât despre mine, am de văzut "Stiva" lui Schindler şi Before Sunrise. Distracţie!
Dar oricât de palpitant ar fi fundul lui Brad Pitt pe post de subiect de blog... Nu acesta este motivul pentru care am început să scriu. Am văzut în ultimul timp două filme foarte bune circa 97-98, unul dintre ele fiind mai sus pomenitul Meet Joe Black, iar celălalt Gattaca. Luate în ordinea cronologică în care au fost vizionate, aş începe prin a spune că Gattaca este un film extraordinar. Mai mult, e un film care mie cel puţin îmi vorbeşte despre voinţă, despre autodepăşire şi despre demnitate umană. Categorizat ca Science Fiction, toate elementele se omogenizează în Gattaca: povestea devenirii sau echivalentul cinematografic al unui bildungsroman, firul poliţist, familial, amoros, precum şi conceptul de validitate genetică superb transpus şi lipsit de kitschozitatea clasic atribuită. Ethan Hawke şi Jude Law joacă superb, chiar şi Uma Thurman, a cărei mutră nu m-a încântat niciodată, e credibilă ca o adevărată ariană a viitorului.
Meet Joe Black este de asemenea un film care surprinde umanitatea. Sub camuflajul unei poveşti de iubire imposibile, de fapt filmul se impune prin conceptul de viaţă plină, de evenimente ce merită trăite, despre fericire. De când eram mică, am câteodată o frică imensă de moarte, de faptul că undeva, cândva, voi înceta din existenţă, dar Meet Joe Black ia această frică şi o întoarce într-un mod superb asupra vieţii aşa cum este ea. Îmi împărtăşeşte mica filosofie conform căruia fiecare moment trebuie stors de fiecare picătură de fericire pe care o conţine, doar aşa ştiu că nu voi regreta mai târziu nimic. Pentru că eu sunt suma tuturor alegerilor mele, a tuturor greşelilor şi evenimentelor frumoase, a tuturor cărţilor pe care le-am citit, algoritmilor pe care i-am scris şi raţionamentelor pe care le-am făcut. E un film neapărat de văzut, dacă nu pentru mesaj atunci pentru rolurile superbe făcute de Sir Anthony Hopkins şi Brad Pitt. Iar dacă nici asta nu vă atrage, am spus mai sus că Brad Pitt apare dezbrăcat, nu?
Cât despre mine, am de văzut "Stiva" lui Schindler şi Before Sunrise. Distracţie!
Urăsc şosetele negre
Nu îmi explic de ce. Pur şi simplu îmi repugnă ideea de a vedea sau de a atinge şosete negre, fie ele curate şi spălate de trei ori [femeie] cu jdemii de detergenţi şi balsamuri. Cine ştie? Oare am o traumă din copilărie? Oare am creat o conexiune subconştientă între o anumită clasă de oameni şi şosetele lor?
Cert este că întotdeauna mi se pare că şosetele negre... ei, bine, că put. desfăcute din mototoleala aia în care sunt strânse şi fluturate în aer, sau când se descalţă cineva [recte, în tren, lângă mine] şi îşi bălămbăne picioarele, am pur şi simplu reflexul idiot de a mă trage înapoi şi de a-mi ţine respiraţia. Am două perechi de şosete negre care zac mai tot timpul în fundul sertarului din dulap, sunt doar în caz de urgenţă, dacă vezi doamne am mai mult de două găuri per bucata albă de şosetă, ca Al Bundy.
Şosetele albe FTW. Am zis.
Cert este că întotdeauna mi se pare că şosetele negre... ei, bine, că put. desfăcute din mototoleala aia în care sunt strânse şi fluturate în aer, sau când se descalţă cineva [recte, în tren, lângă mine] şi îşi bălămbăne picioarele, am pur şi simplu reflexul idiot de a mă trage înapoi şi de a-mi ţine respiraţia. Am două perechi de şosete negre care zac mai tot timpul în fundul sertarului din dulap, sunt doar în caz de urgenţă, dacă vezi doamne am mai mult de două găuri per bucata albă de şosetă, ca Al Bundy.
Şosetele albe FTW. Am zis.
0h, J00lie!
Am descoperit muzica perfectă pentru programare. În sensul că mă simt cel mai în largul meu în C# când îmi sună în urechi Shakin' Stevens. Oh, Julie!, Lipstick, Powder and Paint, chiar şi Cry just a little bit sunt fenomenale. Merg obiectele si bazele de date pe ele ca pe apă, parcă tastatura le-ar scrie singură [hm, sau IntelliSense-ul?].
Chiar sunt curioasă pentru voi ce înseamnă muzică de programat. Asta având în vedere că am destui cititori din domeniu. Vă invit să lăsaţi nişte commenturi. Ciao!
Chiar sunt curioasă pentru voi ce înseamnă muzică de programat. Asta având în vedere că am destui cititori din domeniu. Vă invit să lăsaţi nişte commenturi. Ciao!
Tinerelor generaţii
Ştiţi ce se asculta pe vremea mea? Asta:
Exotic - Un sarut
Bruneta cică a apărut recent la tembelizor, spunând că acum i-ar fi jenă să cânte că instinctul ei de fată mare nu o-nşeală. Se mai întâmplă. Observaţi vă rog şi restul versurilor de inteligenţă submanelară.
Exotic - Un sarut
Bruneta cică a apărut recent la tembelizor, spunând că acum i-ar fi jenă să cânte că instinctul ei de fată mare nu o-nşeală. Se mai întâmplă. Observaţi vă rog şi restul versurilor de inteligenţă submanelară.
Campanie cu circ
Râdeam mai demult de penibilul alegerilor locale, cu memorabilul fluturaş "Încearcă şi cu o femeie", sau cu efectivul unui partid transpus în Cina cea de taină. Şi totuşi lumea nu încetează să mă surprindă din punctul de vedere al absurdităţii unor măsuri de PR de-a dreptul nefericite. Spre exemplu, ce treabă are preşedintele să facă parodii şi să se dea amuzant? Da, vorbesc despre clipurile în care nişte trepăduşi îi imită pe Badea, Gâdea şi Stan. Exact, cele neamuzante şi deloc inspirate.
În primul rând, recunosc că Badea nu e tocmai regele subtilităţilor şi că mulţi mitocani îl privesc ca pe un mentor şi un exemplu, recunosc şi că Stan e puţin agitat, recunosc că la televizor, toţi trei critică diverse aspecte ale personalităţii băsesciene, dar de unde până unde s-a pomenit obiceiul ca preşedintele să răspundă parodiilor? Când a decăzut într-atât funcţia prezidenţială şi de ce ea nu mai înseamnă demintate şi impozanţă?
Nu mă încălzeşte deloc faptul că Băsescu vrea să îşi arate sublimul simţ al umorului (să spun încă odată, în cazul în care nu s-a înţeles, clipurile oricum nu sunt amuzante), când eu îmi doresc un preşedinte demn, care să nu se lase târât în circul media prin diverse mijloace. Mai bine s-ar apăra de acuzaţiile ce i le aduc cei de la Antena 3, decât să îi parodieze folosind nişte actori proşti şi un scenariu slab. Vorba lui Schmitt într-o carte citită relativ recent, când nu ai destule argumente, ataci. Din partea mea, să se apere, să argumenteze, dar să nu transforme funcţia prezidenţială într-o bufonerie.
[clip1][clip2]
În primul rând, recunosc că Badea nu e tocmai regele subtilităţilor şi că mulţi mitocani îl privesc ca pe un mentor şi un exemplu, recunosc şi că Stan e puţin agitat, recunosc că la televizor, toţi trei critică diverse aspecte ale personalităţii băsesciene, dar de unde până unde s-a pomenit obiceiul ca preşedintele să răspundă parodiilor? Când a decăzut într-atât funcţia prezidenţială şi de ce ea nu mai înseamnă demintate şi impozanţă?
Nu mă încălzeşte deloc faptul că Băsescu vrea să îşi arate sublimul simţ al umorului (să spun încă odată, în cazul în care nu s-a înţeles, clipurile oricum nu sunt amuzante), când eu îmi doresc un preşedinte demn, care să nu se lase târât în circul media prin diverse mijloace. Mai bine s-ar apăra de acuzaţiile ce i le aduc cei de la Antena 3, decât să îi parodieze folosind nişte actori proşti şi un scenariu slab. Vorba lui Schmitt într-o carte citită relativ recent, când nu ai destule argumente, ataci. Din partea mea, să se apere, să argumenteze, dar să nu transforme funcţia prezidenţială într-o bufonerie.
[clip1][clip2]
Isn't it ironic?
Se face că Becali l-a atacat pe Băsescu, spunând despre acesta că seamănă cu un căruţaş. Bun, să ştiu că şi oierul are neuronul responsabil cu ironia oleacă atrofiat.
Disneyland Absurdistan
Citesc azi pe ştiri.ROL.ro că parcul de distracţii EuroDisney a fost acuzat de discriminare pe criterii rasiale şi mi se pare de o idioţenie piramidală. Mai erau în cărţile de bancuri şi culmi vechi întrebări de genul " dinăuntru lui Mickey Mouse zâmbeşte atunci când faci poză cu el la DisneyLand?" Dar să îţi pese ce culoare are omul dinăuntrul lui Mickey Mouse mi se pare chiar şi mai stupid de atât.
Consideraţiuni asupra instituţiei mariajului
Citind ce a scris un prunc de a 7-a despre bunică-sa şi cum a cerut-o bunicul de soţie punându-i verigheta în paharul cu vin, poveste mai mult ca sigur inventată sau serios înflorită, îmi exprim ideea că unele practici sunt cam penibiluţe. Avram este prompt şi începe să mă certe, în ideea că "lasă, ei vedea tu când te-a cere pe tine prinţul din poveşti". Protestez: în stilul meu, prinţul din poveşti a fi ceva programator şi în cel mai bun caz mă va întreba pe mess.
Mai mult, licitează Avram, îmi va scrie pe wall pe Facebook. Îmi va trimite o văcuţă sau o recoltă de căpşuni pe Farmville [nu joc Farmville, dar ce-i drept nici nu mă mărit încă], cu commentul "Fă, ne luăm?". Propun timid, un MessageBox.Show("Fă, ne luăm?") > Yes/No/Abort, dar mi se oferă alternativa mult mai riguroasă a unei clase "Fă" care să conţină metoda "Ne luăm".
Şi mai zice cineva că nu ne-a stricat cu totul de cap informatica asta?
Mai mult, licitează Avram, îmi va scrie pe wall pe Facebook. Îmi va trimite o văcuţă sau o recoltă de căpşuni pe Farmville [nu joc Farmville, dar ce-i drept nici nu mă mărit încă], cu commentul "Fă, ne luăm?". Propun timid, un MessageBox.Show("Fă, ne luăm?") > Yes/No/Abort, dar mi se oferă alternativa mult mai riguroasă a unei clase "Fă" care să conţină metoda "Ne luăm".
Şi mai zice cineva că nu ne-a stricat cu totul de cap informatica asta?
Tembelizorul. Veşnicul...
Mă amuză clipul lui Connect-R, Burning Love. E o piesă destul de feşănăbăl, sau era ultima dată când am verificat, dar clipul este, pe alocuri, de un ridicol monumental. În primul rând pentru că wookie-ul ăla epilat are o scenă de tandreţe în pat, printre cearşafuri albe, cu o gagicuţă minionă, având probabil vreo 30% din masa lui. Dă-o-ncolo de treabă, tipul pare a avea pectorali de cupa C, plus că e pachet de muşchi puţin peste nivelul estetic, subnutrita aia din pat abia ar fi reuşit să-i ia în braţe bicepsul, ce să mai vorbim să-l îmbrăţişeze aşa cum părea să încerce să facă.
Omule, nu îl pui pe Connect-R în scene tandre. Sau dacă o faci, mai pui o cămaşă, ceva, pe el, că zici că e Incredible Hulk cu nivelul de clorofilă sub normă şi parcă o stropşeşte pe biata femeie.
Omule, nu îl pui pe Connect-R în scene tandre. Sau dacă o faci, mai pui o cămaşă, ceva, pe el, că zici că e Incredible Hulk cu nivelul de clorofilă sub normă şi parcă o stropşeşte pe biata femeie.
Halloween Party
Aşadar vineri seară fuserăm la un chef cu costume, după bunul obicei străbun şi neaoş al Halloweenului. Am cujetat mult cu privire la costum, mai ales că am avut o fixaţie pe geeky şi nu mai aveam chef de clasicele ţigancă, pirat, piţipoancă. Am fost acum vreun an sau doi piţipoancă şi nimeni nu s-a prins, ceea ce m-a ofensat serios. Aşadar îmi trece mie prin cap să mă îmbrac în Leia, în Star Trek redshirt, într-o tipă de-aia mov din WoW la care tot timpul uit cum îi spune [totuşi nu eram reprezentatică pentru comunitate], în Tanya din Mortal Kombat [doar nu era să umblu aşa pe stradă în noiembrie], în piesă de Tetris [nema carton] şi chiar în simplă tocilară, dar îmi era teamă că păţesc ca şi cu piţipoanca şi că mă costumez de fapt în Călina, ceea ce, pentru mine, nu e tocmai un costum.
Ideea genială şi salvatoare a venit de la X-Men. Preferata mea a fost întotdeauna Jean Grey, în sensul că atunci când eram mici şi ne jucam de-a X-Men, eu eram Jean Grey [offtopic, întotdeauna îl părăseam pe Cyclops pentru Wolverine, era mult mai interesant], iar acum 3-4 ani un prunc mi-a spus ca un compliment că niciodată nu a văzut o fată să joace biliard aşa bine ca mine, doar pe Rogue din X-Men. Totuşi, un costum a la Jean Grey sau Rogue ar fi fost cam greu de încropit în 2 ore, iar cu Psylocke ar fi fost aceeaşi poveste ca şi cu Tanya. Aşa că am ales un alt personaj preferat, part of the dark side. Mystique.
Am ales forma de X-Men evolution, în care ea se îmbracă în negru şi are mănuşi, deşi au sărit pe capul meu două grupuri distincte de oameni care au subliniat faptul că Mystique umbla complet goală. So m-am mânjit cu albastru pe faţă, mi-am luat ceva haine în stilul neo-zeelandez (All Blacks) şi am decolat spre party.
Ghiciţi cu cine m-am întâlnit pe acolo în costum de rocker? Printre alţii, cu Gârby. A, am uitat să spun unde. În Irish Pub, ca marii bloggeri când se reunesc prin la Cluj, singura diferenţă fiind că Irishul era populat acum de tot felul de personaje scoase din ficţiune. Au fost geniali un scoţian, o pereche de Jokeri din The Dark Knight, o Cleopatra şi o mulţime de alţi trepăduşi. Apropo, Cleopatra aia nu era aşa drăguţă precum se vor înghesui să scrie băieţii...
Apropo de asta, am descoperit că cele 2 replici de agăţat funcţionale ale unui zombie sunt 1. Hey, sexy! şi 2. Braaaains! [asta via Milosh] De asemenea, taximetriştii şi oamenii de pe stradă se uită ciudat la oamenii albaştri. So ne-am lăfăit în postura de mici mari blogger aflaţi la chef, am făcut poze cu o droaie de oameni şi am avut ocazia de a ne aduna la un loc oameni care nu ne-am văzut de mult timp. Te pup, Awi. :)
Overall, a success.
Ideea genială şi salvatoare a venit de la X-Men. Preferata mea a fost întotdeauna Jean Grey, în sensul că atunci când eram mici şi ne jucam de-a X-Men, eu eram Jean Grey [offtopic, întotdeauna îl părăseam pe Cyclops pentru Wolverine, era mult mai interesant], iar acum 3-4 ani un prunc mi-a spus ca un compliment că niciodată nu a văzut o fată să joace biliard aşa bine ca mine, doar pe Rogue din X-Men. Totuşi, un costum a la Jean Grey sau Rogue ar fi fost cam greu de încropit în 2 ore, iar cu Psylocke ar fi fost aceeaşi poveste ca şi cu Tanya. Aşa că am ales un alt personaj preferat, part of the dark side. Mystique.
Am ales forma de X-Men evolution, în care ea se îmbracă în negru şi are mănuşi, deşi au sărit pe capul meu două grupuri distincte de oameni care au subliniat faptul că Mystique umbla complet goală. So m-am mânjit cu albastru pe faţă, mi-am luat ceva haine în stilul neo-zeelandez (All Blacks) şi am decolat spre party.
Ghiciţi cu cine m-am întâlnit pe acolo în costum de rocker? Printre alţii, cu Gârby. A, am uitat să spun unde. În Irish Pub, ca marii bloggeri când se reunesc prin la Cluj, singura diferenţă fiind că Irishul era populat acum de tot felul de personaje scoase din ficţiune. Au fost geniali un scoţian, o pereche de Jokeri din The Dark Knight, o Cleopatra şi o mulţime de alţi trepăduşi. Apropo, Cleopatra aia nu era aşa drăguţă precum se vor înghesui să scrie băieţii...
Apropo de asta, am descoperit că cele 2 replici de agăţat funcţionale ale unui zombie sunt 1. Hey, sexy! şi 2. Braaaains! [asta via Milosh] De asemenea, taximetriştii şi oamenii de pe stradă se uită ciudat la oamenii albaştri. So ne-am lăfăit în postura de mici mari blogger aflaţi la chef, am făcut poze cu o droaie de oameni şi am avut ocazia de a ne aduna la un loc oameni care nu ne-am văzut de mult timp. Te pup, Awi. :)
Overall, a success.
Alegeri
Ha, pun pariu că aţi crezut că spun ceva de voturi. Dar nu, sincer nu mă prea pasionează subiectul, având în vedere că singura mea dorinţă ar fi ca aleşii mei să nu îmi schimbe programa de BAC cu 5 minute înainte de examen. Asta e altă poveste.
Aşadar, pe cine aţi alege ca vedeta cu cea mai proastă influenţă asupra publicului? Cei de la AOL au propus deja subiectul şi top 3-ul este ocupat de Miley Cyrus, Britney Spears şi... Brit, Miley, vă las imediat să vă bucuraţi de poziţia privilegiată de clasament, dar locul 3 este unul dintre cele mai bune locuri, este vocea unei generaţii, Kanye West.
Trebuie să recunosc, ce adunătură de vedete au găsit şi ăştia! Mă unge pe suflet că Miley este regina acestui top, având în vedere că moda Miley mă aduce în pragul disperării, cu tot cu zâmbetul ei dulcegăros şi vocea răguşită, bluziţele copiilor înscrise cu Hannah Montana şi asocierea cu întregul lor panteon de vedete Disney. Simt o plăcere sadică să văd că nu sunt singura anti-Miley Cyrus. De fapt, dacă stau să mă gândesc, oricum nu cunosc pe nimeni trecut de 15 ani care să o considere pe prunca asta demnă de admiraţie, sau să-i asculte muzica cu conştiinciozitatea cu care iau copiii exemplul ei. Are 16 ani şi arată aşa? Teen idol în toată regula.
Cât despre Britney Spears, nu pot spune decât că reprezintă viitorul ăsteilalte poame, după cum s-a sugerat şi în South Park, dacă bine îmi amintesc. Iar în seria platitudinilor mele din această seară, am să-mi permit luxul de a ignora comentariile asupra lui Kanye.
Aşadar, pe cine aţi alege ca vedeta cu cea mai proastă influenţă asupra publicului? Cei de la AOL au propus deja subiectul şi top 3-ul este ocupat de Miley Cyrus, Britney Spears şi... Brit, Miley, vă las imediat să vă bucuraţi de poziţia privilegiată de clasament, dar locul 3 este unul dintre cele mai bune locuri, este vocea unei generaţii, Kanye West.
Trebuie să recunosc, ce adunătură de vedete au găsit şi ăştia! Mă unge pe suflet că Miley este regina acestui top, având în vedere că moda Miley mă aduce în pragul disperării, cu tot cu zâmbetul ei dulcegăros şi vocea răguşită, bluziţele copiilor înscrise cu Hannah Montana şi asocierea cu întregul lor panteon de vedete Disney. Simt o plăcere sadică să văd că nu sunt singura anti-Miley Cyrus. De fapt, dacă stau să mă gândesc, oricum nu cunosc pe nimeni trecut de 15 ani care să o considere pe prunca asta demnă de admiraţie, sau să-i asculte muzica cu conştiinciozitatea cu care iau copiii exemplul ei. Are 16 ani şi arată aşa? Teen idol în toată regula.
Cât despre Britney Spears, nu pot spune decât că reprezintă viitorul ăsteilalte poame, după cum s-a sugerat şi în South Park, dacă bine îmi amintesc. Iar în seria platitudinilor mele din această seară, am să-mi permit luxul de a ignora comentariile asupra lui Kanye.
18+
O prietenă, al cărui nume nu îl voi dezvălui de dragul data privacy-ului, auzind că am călătorit cu cuşeta, s-a declarat entuziasmată de ideea sexului în tren. Că cică precis ar fi incitant şi interesant.
Păi vedeţi ce face educaţia sexuală făcută în faţa televizorului? Nu am spus eu destule despre cât de aiurea mi se pare ideea cu zecile de mii de lumânări, sau cea cu petalele de trandafiri împrăştiate prin casă pe care apoi tot gagica tre' să le strângă când face curat? Realismul, oameni buni, realismul! Acesta este cheia! [ultimele două fraze sună a Settembrini, prietenii ştiu de ce]
Auzi acolo, sex în tren. De parcă ar încăpea într-un pat de cuşetă doi oameni unul peste altul...
[minorii şi mama... scuze.]
Păi vedeţi ce face educaţia sexuală făcută în faţa televizorului? Nu am spus eu destule despre cât de aiurea mi se pare ideea cu zecile de mii de lumânări, sau cea cu petalele de trandafiri împrăştiate prin casă pe care apoi tot gagica tre' să le strângă când face curat? Realismul, oameni buni, realismul! Acesta este cheia! [ultimele două fraze sună a Settembrini, prietenii ştiu de ce]
Auzi acolo, sex în tren. De parcă ar încăpea într-un pat de cuşetă doi oameni unul peste altul...
[minorii şi mama... scuze.]
6D
Mă declar traumatizată. Îmi pare rău, Floriana, iubire, dar în clasa a şasea D nu prea îmi doresc să mai pun piciorul prea curând. Despre ce e vorba? Păi să începem cu începutul...
Am intrat în clasa scumpei mele surioare în căutarea unui pai pentru laptele care li se dă lor gratis şi ei nu îl beau, în schimb este ingurgitat cu mare plăcere de colegii de liceu. După cum spuneam, m-a lovit imaginea unei jungle în plină desfăşurare, nu aşa ca în Mean Girls, sub forma unui scurt flash care apoi revine la realitate, ci efectiv nu se mai oprea.
Copii care se trag, se împing şi se lovesc în timp ce urlă ca în codru. O pruncă urcându-se pe bancă cu picioarele, strigând ca Tarzan şi apoi aruncându-se cu o mişcare de gen wrestling asupra colegilor de sub ea. Unul dintre copii, trecând pe lângă mine, mă pişcă de fund de parcă nu ar fi 6 ani diferenţă între noi [Off topic: Bine, recunosc, unii oameni faţă de care am 6 ani diferenţă nu sunt aşa indezirabili când vine vorba să fiu pişcată, dar copilul totuşi e cam mic pentru gustul meu]
O văd pe soră-mea într-o bancă şi mă gândesc că precis aici voi găsi o fiinţă umană, doar acasă se comportă frumos... Mă apropiu de ea şi o întreb dacă nu cumva are un pai. Se uită în stânga, în dreapta, şi strigă din răsputeri: "CAAAAADIŞEEEEE! AAAAI UN PAAAAAI?" Metamorfoză ca asta nu am mai văzut niciodată. Ovidiu, cu tot cu Metamorfozele lui, n-a văzut aşa ceva. Dintr-o dată, soră-mea aparţinea clasei ei şi nu lumii civilizate...
Am obţinut un pai de la Cadiş. Şi am plecat din clasă încercând să nu mă împiedic de copiii care fugeau prin jurul meu mai rapid decât The Flash, ferindu-mi fundul şi încercând să nu conturb acest ecosistem delicat şi fiinţele ce trăiesc în el. Să se omoare între ei, dacă vor.
Am intrat în clasa scumpei mele surioare în căutarea unui pai pentru laptele care li se dă lor gratis şi ei nu îl beau, în schimb este ingurgitat cu mare plăcere de colegii de liceu. După cum spuneam, m-a lovit imaginea unei jungle în plină desfăşurare, nu aşa ca în Mean Girls, sub forma unui scurt flash care apoi revine la realitate, ci efectiv nu se mai oprea.
Copii care se trag, se împing şi se lovesc în timp ce urlă ca în codru. O pruncă urcându-se pe bancă cu picioarele, strigând ca Tarzan şi apoi aruncându-se cu o mişcare de gen wrestling asupra colegilor de sub ea. Unul dintre copii, trecând pe lângă mine, mă pişcă de fund de parcă nu ar fi 6 ani diferenţă între noi [Off topic: Bine, recunosc, unii oameni faţă de care am 6 ani diferenţă nu sunt aşa indezirabili când vine vorba să fiu pişcată, dar copilul totuşi e cam mic pentru gustul meu]
O văd pe soră-mea într-o bancă şi mă gândesc că precis aici voi găsi o fiinţă umană, doar acasă se comportă frumos... Mă apropiu de ea şi o întreb dacă nu cumva are un pai. Se uită în stânga, în dreapta, şi strigă din răsputeri: "CAAAAADIŞEEEEE! AAAAI UN PAAAAAI?" Metamorfoză ca asta nu am mai văzut niciodată. Ovidiu, cu tot cu Metamorfozele lui, n-a văzut aşa ceva. Dintr-o dată, soră-mea aparţinea clasei ei şi nu lumii civilizate...
Am obţinut un pai de la Cadiş. Şi am plecat din clasă încercând să nu mă împiedic de copiii care fugeau prin jurul meu mai rapid decât The Flash, ferindu-mi fundul şi încercând să nu conturb acest ecosistem delicat şi fiinţele ce trăiesc în el. Să se omoare între ei, dacă vor.
Ce mai faci, băiete? Cum a fost la şcoală?
Era mai demult o reclamă cu tatăl care venea acasă şi vroia să facă puţină conversaţie cu copiii, alegând tot felul de subiecte uşurele, legate de cum a fost la şcoală şi ce mai fac colegii lui de clasă. Azi dimineaţă, a încercat şi tata experimentul şi a întrebat-o pe soră-mea ce mai fac prietenii ei? Cum e Alexandra?
Sorbind tacticos din laptele de dimineaţă, Floriana îi răspunde: "Păi ce să facă? Uite, ne înţelegem bine..." Tata nu se lasă cu una, cu două: "Şi Paula ce mai face?", "Ei, Paula", răspunde soră-mea, "parcă s-a mai cuminţit."; "Da? Foarte frumos. Şi Maria?". Soră-mea, deja simţind că ceva nu era tocmai în regulă, răspunde şi de data aceasta, cu câteva platitudini despre Maria. "Mihaela ce face?", dă bomba tata într-un final.
"Nu cunosc nicio Mihaela."
Dar să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi să recunoaştem că primele trei nume feminine le-a nimerit. Nu era cazul să ştie întreg cercul social al Florianei! Conversaţie atât de plină de profunzime mai rar se întâmplă la noi, de dimineaţă...
Sorbind tacticos din laptele de dimineaţă, Floriana îi răspunde: "Păi ce să facă? Uite, ne înţelegem bine..." Tata nu se lasă cu una, cu două: "Şi Paula ce mai face?", "Ei, Paula", răspunde soră-mea, "parcă s-a mai cuminţit."; "Da? Foarte frumos. Şi Maria?". Soră-mea, deja simţind că ceva nu era tocmai în regulă, răspunde şi de data aceasta, cu câteva platitudini despre Maria. "Mihaela ce face?", dă bomba tata într-un final.
"Nu cunosc nicio Mihaela."
Dar să dăm Cezarului ce e al Cezarului şi să recunoaştem că primele trei nume feminine le-a nimerit. Nu era cazul să ştie întreg cercul social al Florianei! Conversaţie atât de plină de profunzime mai rar se întâmplă la noi, de dimineaţă...
Feedback
Victor a reacţionat foarte drăguţ la postul de acum două dăţi, cel cu campania. Transcriu conversaţia de pe webmessenger, care zău că m-a flatat.
Danke schon, dragule, poate că voi fi eu ceva înfigăreaţă pe undeva, dar deocamdată mă tem că oamenii cu iniţiativă sunt cam sufocaţi în politică. Poate e numai o părere...
De asemenea, mai am ceva de comentat despre Mihai Rişcă. Ştiţi ce a făcut? A mers în Austria şi nu şi-a luat ţoale de firmă de la Parndorf. Ruşine să-i fie. O să ne mai gândim dacă te primim în clubul exclusiv de piţipoance.
Victor D: şi totuşi, ce bună eşti de politiciană
Victor D: îţi prevăd o carieră strălucitoare
Victor D: acolo, la bucureşti, la timonă, în parlament
[...]
Victor D: dar te-ai înflăcărat serios
Victor D: ai predispoziţie spre o carieră politică
Victor D: Şi statul are nişte datorii neplătite... Cu toţii avem nu numai de luat, dar şi de dat. Să ne preocupăm, o zi măcar, de ceea ce putem oferi.
Victor D: puncte de suspensie retorice
Victor D: pline de patos
Victor D: vai :x
Victor D: tu o să ai mare succes în viaţa
Danke schon, dragule, poate că voi fi eu ceva înfigăreaţă pe undeva, dar deocamdată mă tem că oamenii cu iniţiativă sunt cam sufocaţi în politică. Poate e numai o părere...
De asemenea, mai am ceva de comentat despre Mihai Rişcă. Ştiţi ce a făcut? A mers în Austria şi nu şi-a luat ţoale de firmă de la Parndorf. Ruşine să-i fie. O să ne mai gândim dacă te primim în clubul exclusiv de piţipoance.
Constatare
Băi, eu am auzit că femeile sunt ipocrite, dar dă-o-ncolo de treabă. Deci pe femina.ROL.ro [am început bine, nu? deja se ştie că unde încep cu femina deja le dau în aiureli şi mirceabadisme] am găsit un minunat articol despre cum se uită bărbaţii după femei pe stradă şi câte griji îşi fac gagicile lor că de ce se uită iubiteţii în stânga şi în dreapta. Evenimentul este referit prin sintagma "cel mai negru coşmar".
Vai, tată[asta ca să nu zic "vai, frate" de parcă aş fi fost la mitici prin weekend sau ceva de genul]... Ăsta e cel mai negru coşmar al unei femei? Să se uite iubi la alta pe stradă? Atunci încep îndoielile şi stresul şi învinovăţirea: "oare ce am făcut să nu mă mai iubească?". Hai, sictir. Aş crede că sistemul emoţional şi raţional pe baza căruia funcţioneşte femeile e puţin mai dificil de scos din echilibru stabil.
Acum, nu că sunt eu prea mare expertă în chestiunile acestea, dar cred că exagerările celor de la femina se datorează fie unei ipocrizii crase, fie lipsei unei distincţii clare dintre atracţie şi relaţie. Înclin spre ipocrizie, pentru că sincer nu am auzit femei care să nu se fi uitat după tipi niciodată. La TEDxBucharest a vorbit de exemplu un tip, alpinist, pe la 25-26 de ani, care ne mai şi arăta filme cu el pe vârful muntelui de 8000+ metri, "fără mască de oxigen, fără şerpaşi!". Păi mi-au picat plombele după el în ultimul hal, dar după cele 20 de minute alocate speechului lui mi-a trecut and I moved on to the next best thing.
Atracţia aleatoare faţă de o persoană de sex opus pe care o vezi odată mi se pare perfect normală şi chiar mi s-ar părea ciudat ca oamenii să nu aibă aceste mici ieşiri. E clar că nici eu cu alpinistul, nici iubiţeii gagicelor de la femina cu piţipoancele admirate pe stradă, nu se vor mai întâlni. Nu că nu există soluţie la ecuaţie. Pur şi simplu nu există ecuaţie.
Întrebarea mea era cum poţi, ca femeie, să te excluzi într-atât din rasa umană încât să renegi propriile porniri. Oameni, toţi observăm oameni frumoşi pe stradă, fie că sunt de sex opus, fie de acelaşi sex. Get over it. Nu se întâmplă nimic, nu moare dragoste eternă, "piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni."
A, şi încă ceva, un citat din articol:
Vai, tată[asta ca să nu zic "vai, frate" de parcă aş fi fost la mitici prin weekend sau ceva de genul]... Ăsta e cel mai negru coşmar al unei femei? Să se uite iubi la alta pe stradă? Atunci încep îndoielile şi stresul şi învinovăţirea: "oare ce am făcut să nu mă mai iubească?". Hai, sictir. Aş crede că sistemul emoţional şi raţional pe baza căruia funcţioneşte femeile e puţin mai dificil de scos din echilibru stabil.
Acum, nu că sunt eu prea mare expertă în chestiunile acestea, dar cred că exagerările celor de la femina se datorează fie unei ipocrizii crase, fie lipsei unei distincţii clare dintre atracţie şi relaţie. Înclin spre ipocrizie, pentru că sincer nu am auzit femei care să nu se fi uitat după tipi niciodată. La TEDxBucharest a vorbit de exemplu un tip, alpinist, pe la 25-26 de ani, care ne mai şi arăta filme cu el pe vârful muntelui de 8000+ metri, "fără mască de oxigen, fără şerpaşi!". Păi mi-au picat plombele după el în ultimul hal, dar după cele 20 de minute alocate speechului lui mi-a trecut and I moved on to the next best thing.
Atracţia aleatoare faţă de o persoană de sex opus pe care o vezi odată mi se pare perfect normală şi chiar mi s-ar părea ciudat ca oamenii să nu aibă aceste mici ieşiri. E clar că nici eu cu alpinistul, nici iubiţeii gagicelor de la femina cu piţipoancele admirate pe stradă, nu se vor mai întâlni. Nu că nu există soluţie la ecuaţie. Pur şi simplu nu există ecuaţie.
Întrebarea mea era cum poţi, ca femeie, să te excluzi într-atât din rasa umană încât să renegi propriile porniri. Oameni, toţi observăm oameni frumoşi pe stradă, fie că sunt de sex opus, fie de acelaşi sex. Get over it. Nu se întâmplă nimic, nu moare dragoste eternă, "piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni."
A, şi încă ceva, un citat din articol:
O intrebare fundamentala pe care ar trebui sa ti-o pui este: "Oare ce face cand nu este langa mine sau cand este cu prietenii?"Trăieşte, fă! Că lângă tine nu poate.
Campanii şi Gică Contra
Am dat astăzi peste o campanie a celor de la Adevărul, referitoare la Proastele Obiceiuri în Şcoală, care sincer mi se pare de-a dreptul injustă. E o listă destul de lungă cu lucruri ce se înbtâmplă în şcoală şi pe care Adevărul le vrea eradicate. Dar parcă încep să îi dau dreptate domnului Berindei cum că părinţii şi elevii se aşteaptă la mult prea multe avantaje raportat la efortul pe care în depun. Dar voi detalia mai jos, la fiecare cerere în parte a celor de la Adevărul. Le enumăr pe cele care mi s-au părut că nu au ce căuta pe listă:
Înţeleg revolta, doar o promovez şi eu destul la mine pe blog, dar cu bun simţ. Să nu ne aşteptăm că doar profesorii au datorii faţă de noi. Şi noi avem datorii faţă de profesori, şi statul are nişte datorii neplătite... Cu toţii avem nu numai de luat, dar şi de dat. Să ne preocupăm, o zi măcar, de ceea ce putem oferi.
Nu săriţi peste orele de sport, de desen sau de muzică.Uite un item care mi se pare a fi culmea ipocriziei. Adică pruncul pleacă de la şcoală, chiuleşte în masă de la orele care nu îl interesează pentru examene, şi dăm vina pe profesori, cum că ei ar sări peste orele de sport, desen şi muzică? Profesorii îşi fac datoria, fiecare pe orarul lui. Este plătit pentru orele respective, copiii pleacă de la ore. Punct. Noi sărim.
Nu ne mai xerocopiaţi diverse materiale necesare la clasă la preţuri de câteva ori mai mari decât cele de pe piaţăDudes, a auzit cineva aşa ceva? Eu zău că de când mă ştiu ori ne-au pus pe noi să ne xeroxăm materialele, ori ne-au cerut profesorii doar un top de hârtie, manopera fiind pe gratis. Nu ştiu cum e la alţii, dar niciodată nu m-a pus nimeni să dau bani pe materiale xeroxate de către profesori.
Nu mai faceţi excursii inventate doar pentru a stoarce un comision consistentÎncă una care mi se pare extrem de nedreaptă! Cum adică să inventeze excursii? Excursiile sunt unele dintre cele mai interesante evenimente din şcoală, sunt modalităţi de a socializa şi de a petrece timp cu colegii. Pentru profesoara care a văzut de atâtea ori toate peşterile din Apuseni şi mănăstirile din Moldova, care are acasă copii de hrănit, chiar credeţi că e foarte comod să meeargă cu fiecare generaţie să le revadă? Să meargă cu autocarul pe drum de ţară şi să suporte ifosele de copii prost crescuţi ale elevilor, care seara beau, fumează şi, mai nou, se uită la filme porno în clasa a cincea? Cât poate să îi iasă din toată afacerea unui profesor, care inventează excursii? 50 de lei? Îi merită, şi-aşa au salariu mizer. Am încheiat povestea.
Nu mai cereţi bani pentru dotările din clase: perdele, galerii, feţe de masă, materiale didactice, marker pentru scris pe tablă, proiectoare, combine muzicaleAşa, mai bine lăsaţi toată şcoala să se prăbuşească. Statul, şcoala, nu are bani pentru a face frumos în clase. Vrem sau nu vrem să recunoaştem, e adevărul. Mi se pare că atât timp cât părinţii pun bani pentru renovări şi dotări care îl vor ajuta pe copilul lor să stea 7 ore într-un mediu mai bun, e dreptul lor să o facă. Cu alte cuvinte, dacă un părinte vrea ca creta ce atinge degetele delicate ale copilului său să fie rotundă şi fină, are libertatea de a cumpăra câtă cretă cerată doreşte.
Nu vrem ca paza în şcoli să o plătească familiile noastre, care dau lunar sume consistente doar ca să îşi ştie copiii în siguranţăAlternativa? Nu daţi banii şi lăsaţi-vă pruncii la cheremul drogaţilor şi pedofililor de pe stradă care să intre şi să iasă când vor. O cotizaţie nu mai sună atât de revoltător, nu?
Nu vrem diplome şi cadouri la sfârşit de an la preţuri exagerateSunt chiar curioasă câţi oameni care îşi mănâncă de sub unghii şi folosesc sapa de lemn ca să scobească pământul nu şi-ar rupe de la gură ca la sfârşitul anului şi mai ales la sfârşitul unui ciclu de educaţie, copii să aibă parte de nişte momente frumoase. La noi se împodobeau clasele elevilor mai mari. Bobocilor li se plăteşte balul de către elevii de a zecea, iar Balul Majoratului este oferit de cei de a unsprezecea celor de a doisprezecea. Fondul clasei se dă pentru cadouri frumoase, ca să nu primim cărţi proaste pe care să nu le citească nimeni.
Înţeleg revolta, doar o promovez şi eu destul la mine pe blog, dar cu bun simţ. Să nu ne aşteptăm că doar profesorii au datorii faţă de noi. Şi noi avem datorii faţă de profesori, şi statul are nişte datorii neplătite... Cu toţii avem nu numai de luat, dar şi de dat. Să ne preocupăm, o zi măcar, de ceea ce putem oferi.
Slalom
Da, nu prea am scris în ultimul timp. Ca de obicei, abia îmi găsesc locul printre toate prostiile pe care le am de făcut, începând cu analiza matematică şi grafica revistei, până la câştigatul de concursuri şi instalări de Windows 7 (care, by the way, rockuieşte).
Astăzi seară îmi iau zborul - metaforic vorbind, fiincdă nu poate fi vorba de asemenea viteze cu CFRul - spre Bucureşti, unde va avea loc TEDxBucharest, fratele mai mic şi mai pricăjit al conferinţelor TED, pe care le-am elogiat deja pe blog pentru modul în care aduc ştiinţele mult mai aproape de înţelesul oamenilor de rând. În fine, speranţa mea legată de TEDxBucharest este că va fi un eveniment cu vorbitori talentaţi; îmi doresc foarte mult ca, la terminarea evenimentului, să plec cu impresia că şi la noi sunt oameni precum cei de la TED, oameni care sunt pasionaţi şi coerenţi, oameni care vorbesc din tot sufletul şi oameni care au ceva de spus.
Sper să îmi fac puţin timp să mai scriu vreun post-două pe blog, având în vedere că mi-am cam neglijat îndatoririle eterne faţă de cititori, dar dacă nu ajung să mai scriu până duminică-luni, apelez la înţelegerea voastră, a tuturor. Deocamdată, un provizoriu pa, ne vedem mai încolo.
Astăzi seară îmi iau zborul - metaforic vorbind, fiincdă nu poate fi vorba de asemenea viteze cu CFRul - spre Bucureşti, unde va avea loc TEDxBucharest, fratele mai mic şi mai pricăjit al conferinţelor TED, pe care le-am elogiat deja pe blog pentru modul în care aduc ştiinţele mult mai aproape de înţelesul oamenilor de rând. În fine, speranţa mea legată de TEDxBucharest este că va fi un eveniment cu vorbitori talentaţi; îmi doresc foarte mult ca, la terminarea evenimentului, să plec cu impresia că şi la noi sunt oameni precum cei de la TED, oameni care sunt pasionaţi şi coerenţi, oameni care vorbesc din tot sufletul şi oameni care au ceva de spus.
Sper să îmi fac puţin timp să mai scriu vreun post-două pe blog, având în vedere că mi-am cam neglijat îndatoririle eterne faţă de cititori, dar dacă nu ajung să mai scriu până duminică-luni, apelez la înţelegerea voastră, a tuturor. Deocamdată, un provizoriu pa, ne vedem mai încolo.
Nu, nu îmi convine
Se zvoneşte că profesorii vor intra într-o grevă serioasă de tot, pe perioadă nelimitată. Şi nu îmi convine. Nu, pentru că se pierde foarte mult din materia de BAC, care nici aşa nu ştim exact în ce constă. A fost bine o zi, hai că ar mai merge încă vreo zi sau două de relaxare, dar nu pot să înţeleg de unde a picat atât ghinion pe capul nostru într-un singur an.
Dna Sitaru, suplinind la ora de recapitulare de mate, spunea că de generaţia noastră şi-au bătut joc, şi îşi bat joc în continuare, aşa cum nu au făcut-o faţă de nicio generaţie anterioară. Ce ştim la momentul de faţă? Nişte date incerte, pasibile amânării, nişte programe vagi, nişte proiecte de experimente de încercări la care nici măcar nu e sigur că vom beneficia de simulări pentru a înţelege modul de desfăşurare al fiasco-ului.
Şi da, mi-e foarte uşor să spun că nu mă interesează deocamdată, că mă vor interesa toate acestea abia prin aprilie, dar, aparent, sunt o mincinoasă notorie. Aşa să fie lumea asta, noi ăştia mici să nu avem nimic de spus? Ştiţi cum ar fi o grevă a elevilor? Ne-ar pune pe toţi absenţi sau ne-ar da afară din şcoală pe motiv că învăţământul, după clasa a zecea, nu e obligatoriu.
Deci da, nu avem nimic de zis.
Dna Sitaru, suplinind la ora de recapitulare de mate, spunea că de generaţia noastră şi-au bătut joc, şi îşi bat joc în continuare, aşa cum nu au făcut-o faţă de nicio generaţie anterioară. Ce ştim la momentul de faţă? Nişte date incerte, pasibile amânării, nişte programe vagi, nişte proiecte de experimente de încercări la care nici măcar nu e sigur că vom beneficia de simulări pentru a înţelege modul de desfăşurare al fiasco-ului.
Şi da, mi-e foarte uşor să spun că nu mă interesează deocamdată, că mă vor interesa toate acestea abia prin aprilie, dar, aparent, sunt o mincinoasă notorie. Aşa să fie lumea asta, noi ăştia mici să nu avem nimic de spus? Ştiţi cum ar fi o grevă a elevilor? Ne-ar pune pe toţi absenţi sau ne-ar da afară din şcoală pe motiv că învăţământul, după clasa a zecea, nu e obligatoriu.
Deci da, nu avem nimic de zis.
Scarisoara
Scuzati lipsa de diacritice, care este datorata laptopului imprumuntat de la dragul de Sica. Acestea fiind zise, bloguiesc de la pensiunea Mama Uta (a se pronunta Utza), din excursia la Arieseni/pestera Scarisoara, unde am pornit, copii silitori din Consiliul Elevilor, ca rasplata binemeritata a eforturilor noastre indiverse activitati. So, long story short, vorba unui prieten foarte bun, daca va paste gandulsa veniti pe aici, as spune ca mai bine urcati cu masina pana la pestera, avand invedere ca noi toti suntem deja de-a dreptul exausted dupa un drum per pedes ce a inceput la 11 fara un sfert dimineata si, cu mici intreruperi, a durat pana acum o jumatate de ora, cand ne-am cazat.
Pestera nu e atat de spectaculoasa precum s-ar fi asteptat o gasca obosita de prunci la sfarsitul unei urcari de 3 ore si probabil ca aveam destule obiective mai aproape sau mai accesibile, dar trebuie sa recunosc ca mi-a prins bine aerul de munte si chiar efortul pe care l-am depus. In definitiv, doua mancari strica, doua activitati fizice repara. Oamenii din Consiliul Elevilor reprezinta o companie cat de poate de placuta, iar pentru distractia clasei de a saptea pe care am declarat-o castigatoarea concursului Clasa mea este model, mi-am permis sa aplic jocul cu killerii de la IPW. Prin urmare, cer in mod oficial proprietarilor de drept ai jocului sa faca o exceptie de la copyright si sa-mi permita sa spun ca a fost un succes.
Pe de alta parte, dupa ce ne-am batut joc de biata pensiune fara macar sa o vedem [cand cineva a intrebat daca sunt dusuri individuale, am inceput sa fabulam cu privire la wireless gratis, la SPA si jacuzzi], am avut o surpriza placuta. Cazarea e de conditii superbe, cu dusuri la camera si, DA, cu internet wireless. Asadar, semnalul de la telefon fiind destul de slab, permiteti-mi sa va salut pe toti si sa inchid bloggerul. Deseara, bagam o Mafie cum n-a mai vazut Arieseniul.
Pestera nu e atat de spectaculoasa precum s-ar fi asteptat o gasca obosita de prunci la sfarsitul unei urcari de 3 ore si probabil ca aveam destule obiective mai aproape sau mai accesibile, dar trebuie sa recunosc ca mi-a prins bine aerul de munte si chiar efortul pe care l-am depus. In definitiv, doua mancari strica, doua activitati fizice repara. Oamenii din Consiliul Elevilor reprezinta o companie cat de poate de placuta, iar pentru distractia clasei de a saptea pe care am declarat-o castigatoarea concursului Clasa mea este model, mi-am permis sa aplic jocul cu killerii de la IPW. Prin urmare, cer in mod oficial proprietarilor de drept ai jocului sa faca o exceptie de la copyright si sa-mi permita sa spun ca a fost un succes.
Pe de alta parte, dupa ce ne-am batut joc de biata pensiune fara macar sa o vedem [cand cineva a intrebat daca sunt dusuri individuale, am inceput sa fabulam cu privire la wireless gratis, la SPA si jacuzzi], am avut o surpriza placuta. Cazarea e de conditii superbe, cu dusuri la camera si, DA, cu internet wireless. Asadar, semnalul de la telefon fiind destul de slab, permiteti-mi sa va salut pe toti si sa inchid bloggerul. Deseara, bagam o Mafie cum n-a mai vazut Arieseniul.
Cu dedicaţie
Din seria "măcar odată pă lună să ducem o veaţă bună", Dany, frate, ia uită-te tu decât la linkul ăsta: click aici. Sigur îţi va plăcea.
Scurte clickuri (II)
Continuând seria senzaţionalităţilor Click!, aflu următoarele, pe care mă voi strădui să nu le comentez atât de pe larg precum subiectul Ginei Pistol:
Abramburica vrea camere de filmat la BAC. Păi măi oameni măi, nici măcar nu ştim exact ce probe vor fi şi când se vor da, şi lumea îşi face deja probleme de cum se va da BACul? Să nu comentăm investiţiile uriaşe care ar putea fi mai bine puse la bugetul şcolilor cărora li se prăpădeşte structura de rezistenţă peste elevi, probabil chiar în timpul BACului. Luaţi mai bine webcamuri la calculatoarele care [ah, stai, am uitat, nu se mai dau calculatoare la elevii săraci, aşa cum promitea proiectul acela ce a pornit acum mai puţin de un an şi a murit în faşă]... Sau filmaţi cu telefoanele elevilor [ah, stai, am uitat, sunt pline deja cu poze şi filmuleţe de piţipoancă făcute pe catedră]... Sau... Sau mai bine nici nu mai spun nimic legat de asta.
Tot legat de şcoală, cică de luni se intră în grevă, dar tot trebuie mers la şcoală, doar că nu se pun note. Cei de la Click! spun că
Nu pot să cred ce exprimare nefericită a fost asta. Eu sunt elevă şi abia de simt un uşor fior de bucurie la gândul că nu se pun note (deşi s-ar putea să fie ceva ce am mâncat). Absenţele, tot absenţe. Orele, tot ore. Unde e greva? Unde e culmea fericirii pe care o aruncă în dreapta şi în stânga redactorul articolului? Nici nu înţeleg dacă e să o luăm ca pe o chestie japoneză, sau ca pe o sărbătoare a plusurilor, minusurilor şi cataloagelor improvizate. [Pentru cei care au părăsit şcoala de ceva vreme, plusurile şi minusurile sunt sistemul acela ingrat în care nouă semne fac o notă, cu un punct din oficiu, şi dacă te prinde fără temă îţi pune 3 minusuri]
Vă salut. Spor la citit cele mai recente debitări şi revoltăciuni de la mine sau de la alţii de pe blog.
Abramburica vrea camere de filmat la BAC. Păi măi oameni măi, nici măcar nu ştim exact ce probe vor fi şi când se vor da, şi lumea îşi face deja probleme de cum se va da BACul? Să nu comentăm investiţiile uriaşe care ar putea fi mai bine puse la bugetul şcolilor cărora li se prăpădeşte structura de rezistenţă peste elevi, probabil chiar în timpul BACului. Luaţi mai bine webcamuri la calculatoarele care [ah, stai, am uitat, nu se mai dau calculatoare la elevii săraci, aşa cum promitea proiectul acela ce a pornit acum mai puţin de un an şi a murit în faşă]... Sau filmaţi cu telefoanele elevilor [ah, stai, am uitat, sunt pline deja cu poze şi filmuleţe de piţipoancă făcute pe catedră]... Sau... Sau mai bine nici nu mai spun nimic legat de asta.
Tot legat de şcoală, cică de luni se intră în grevă, dar tot trebuie mers la şcoală, doar că nu se pun note. Cei de la Click! spun că
Şcolarii sunt în culmea fericirii: vor veni la ore, dar nu vor mai primi note. Sindicaliştii au decis ca, din această săptămână, să nu mai pună note în catalog şi nici în carnetele de note, ci pe caiete speciale, unde ei scriu evoluţia elevului la clasă.
Nu pot să cred ce exprimare nefericită a fost asta. Eu sunt elevă şi abia de simt un uşor fior de bucurie la gândul că nu se pun note (deşi s-ar putea să fie ceva ce am mâncat). Absenţele, tot absenţe. Orele, tot ore. Unde e greva? Unde e culmea fericirii pe care o aruncă în dreapta şi în stânga redactorul articolului? Nici nu înţeleg dacă e să o luăm ca pe o chestie japoneză, sau ca pe o sărbătoare a plusurilor, minusurilor şi cataloagelor improvizate. [Pentru cei care au părăsit şcoala de ceva vreme, plusurile şi minusurile sunt sistemul acela ingrat în care nouă semne fac o notă, cu un punct din oficiu, şi dacă te prinde fără temă îţi pune 3 minusuri]
Vă salut. Spor la citit cele mai recente debitări şi revoltăciuni de la mine sau de la alţii de pe blog.
Scurte clickuri (I)
Ador exprimările din Click!... Mi-am început sesiunea de blogging de astăzi cu o mare pană de inspiraţie, ba chiar am ajuns să am cu Micloş următoarea conversaţie:
Revenind, vorbeam despre cum, ulterior, am intrat pe siteul Click.ro şi au început să curgă ideile gârlă, cu găleata, Niagara folz end Orinoco rivăr, una după celalaltă. Aşadar mi-am încălzit mâinile şi am atins magica tastatură. Recte, debitările mele pe ziua de astăzi:
Gina Pistol, Marylin Monroe de România este primul titlu care mi-a intrat în câmpul vizual, de altfel primul care m-a şi făcut să exclam ceva de genul "wtf?". Deschid pagina şi mă loveşte peste retină imaginea chiloţilor Ginei, într-o rochie albă precum cea a lui Marylin deasupra gurii de ventilaţie. Machiată şi cu părul aranjat ca diva anilor '50, Gina Pistol totuşi mi se pare că se potriveşte în rolul de Marylin ca un redshirt trecând de mijlocul unui episod de Star Trek, ca un Storm Trooper cu precizie la tir, sau, pentru cei mai puţini geek, ca un hipopotam îmbrăcat în roz. Nepotrivit, pur şi simplu. Nu ştiu cine i-a dat titulatura aceasta ce asemănare a putut să vadă între cele două.
Că ambele sunt blonde? Ei, nu mă înnebuniţi acum, că asta e ză oldăst tric in ză buc. Toate sunt blonde, de la Simona Sensual până la Loredana Chivu şi Alina Plugaru, dar nimeni nu se apucă să le dea titulatura Marylin Monroe de Băicoi. E ca şi cum mie mi-ar zice cineva Miley Cyrus de Cluj numai pentru că sunt şatenă. [Bine, lăsând la o parte că oricine mi-ar zice Miley Cyrus de Cluj ar ajunge la UPU cu urme de inele pe moacă.]
În afară de păr, ce mai are? Buzele de peşte nu mi se pare că îi dau o distincţie aparte Ginei, plus că adevărata Marylin era o tipă cu alură destul de distinsă. Nu mi se pare că ar fi avut frumuseţea aceea perversă şi artificială ce caracterizează toate piţipoancele astăzi.
Zic cei de la Click:
Eu: omule
Eu: zi-mi de cine sa ma leg
Eu: pe blog
Eu: ca doar sunt destui prosti
Miclaus Vlad: :))
Miclaus Vlad: de :-?
Miclaus Vlad: patapievici
Eu: da ce-s eu aici? badea?
Revenind, vorbeam despre cum, ulterior, am intrat pe siteul Click.ro şi au început să curgă ideile gârlă, cu găleata, Niagara folz end Orinoco rivăr, una după celalaltă. Aşadar mi-am încălzit mâinile şi am atins magica tastatură. Recte, debitările mele pe ziua de astăzi:
Gina Pistol, Marylin Monroe de România este primul titlu care mi-a intrat în câmpul vizual, de altfel primul care m-a şi făcut să exclam ceva de genul "wtf?". Deschid pagina şi mă loveşte peste retină imaginea chiloţilor Ginei, într-o rochie albă precum cea a lui Marylin deasupra gurii de ventilaţie. Machiată şi cu părul aranjat ca diva anilor '50, Gina Pistol totuşi mi se pare că se potriveşte în rolul de Marylin ca un redshirt trecând de mijlocul unui episod de Star Trek, ca un Storm Trooper cu precizie la tir, sau, pentru cei mai puţini geek, ca un hipopotam îmbrăcat în roz. Nepotrivit, pur şi simplu. Nu ştiu cine i-a dat titulatura aceasta ce asemănare a putut să vadă între cele două.
Că ambele sunt blonde? Ei, nu mă înnebuniţi acum, că asta e ză oldăst tric in ză buc. Toate sunt blonde, de la Simona Sensual până la Loredana Chivu şi Alina Plugaru, dar nimeni nu se apucă să le dea titulatura Marylin Monroe de Băicoi. E ca şi cum mie mi-ar zice cineva Miley Cyrus de Cluj numai pentru că sunt şatenă. [Bine, lăsând la o parte că oricine mi-ar zice Miley Cyrus de Cluj ar ajunge la UPU cu urme de inele pe moacă.]
În afară de păr, ce mai are? Buzele de peşte nu mi se pare că îi dau o distincţie aparte Ginei, plus că adevărata Marylin era o tipă cu alură destul de distinsă. Nu mi se pare că ar fi avut frumuseţea aceea perversă şi artificială ce caracterizează toate piţipoancele astăzi.
Zic cei de la Click:
Părul blond şi uşor buclat, pomeţii bine definiţi, buzele senzuale, surâsul cald şi dantura perfectă o recomandă pe Gina drept o Marilyn Monroe autohtonă.Ete fleoşc. Şarmul unde e?
Chestii de-a-ndoaselea
Citeam la groapacuproşti un material despre CFR şi despre condiţia proastă a trenurilor noastre, cum că pe lângă şine cresc pomişorii şi toaletele sunt sub orice critică. Sunt în primul rând un promontor al schimbării, însă nu pot să nu îmi amintesc ultima toaletă de tren în care am fost şi cât de stupid a fost înnoită.
Cum aşa? Păi, credeţi-mă că e mult mai uşor cu toaletele vechi şi mizere în care cumva cumva reuşeai să îţi ţii echilibrul, decât cu prostiile astea de inox în care probabilitatea de a te umple de urină e undeva pe la 85%. Adică au pus ei chiuvetă şi WC frumoase şi curate, dar au făcut vasul de toaletă extrem de puţin convex. În loc să semene a toaletă, deci, seamănă a lighean care se scutură în ritmul vagonului. Cu cât e mai plin de propria ta urină, cu atât e mai periculos să îţi continui demersul de a sta deasupra sau aproape de vasul de toaletă semi-debordant.
Pe de altă parte, când tragi apa trebuie să o faci ca la covert operations: in and out. Sistemul de tragere a apei e foarte foarte violent, adică trimite jeturi de apă, cu o presiune incredibil de mare, direct spre conţinutul lichid al toaletei, drept pentru care totul se împrăştie în metrul pătrat rezervat WCului. Soluţia e simplă: apeşi butonul şi dispari pe uşă, aştepţi până când nu mai auzi sunetul apei, apoi te întorci la spălat pe mâini.
Deci, oameni buni, schimbarea ca schimbarea, dar schimbare cu cap!
Cum aşa? Păi, credeţi-mă că e mult mai uşor cu toaletele vechi şi mizere în care cumva cumva reuşeai să îţi ţii echilibrul, decât cu prostiile astea de inox în care probabilitatea de a te umple de urină e undeva pe la 85%. Adică au pus ei chiuvetă şi WC frumoase şi curate, dar au făcut vasul de toaletă extrem de puţin convex. În loc să semene a toaletă, deci, seamănă a lighean care se scutură în ritmul vagonului. Cu cât e mai plin de propria ta urină, cu atât e mai periculos să îţi continui demersul de a sta deasupra sau aproape de vasul de toaletă semi-debordant.
Pe de altă parte, când tragi apa trebuie să o faci ca la covert operations: in and out. Sistemul de tragere a apei e foarte foarte violent, adică trimite jeturi de apă, cu o presiune incredibil de mare, direct spre conţinutul lichid al toaletei, drept pentru care totul se împrăştie în metrul pătrat rezervat WCului. Soluţia e simplă: apeşi butonul şi dispari pe uşă, aştepţi până când nu mai auzi sunetul apei, apoi te întorci la spălat pe mâini.
Deci, oameni buni, schimbarea ca schimbarea, dar schimbare cu cap!
Plus
Îmi place să văd lucruri făcute până la capăt. Îmi place să văd că unele situaţii se mai rezolvă, că unele mecanisme ce mai urnesc din când în când. Mi-a plăcut să merg astăzi la biblioteca judeţeană şi să am o supriză plăcută.
Să vă explic: Secţia adulţi este acum organizată pe trei etaje între care se circulă cu lift panoramic, rafturile sunt puse la punct, totul este de o curăţenie exemplară şi de o ordine demnă de toate laudele. Bibliotecarele sunt mereu dispuse să te ajute, ceea ce nu e tocmai nou, dar parcă dă şi mai bine acum, în decorul nou în care se desfăşoară activitatea. În sfârşit, nu mai avem o bibliotecă în care cărţile jerpelite stau să dărâme rafturi şubrede. Vechea secţie nici măcar nu putea să găzduiască toate cărţile de care era nevoie, majoritatea ocupau depozitul...
Acum, totul e aerisit şi frumos întreţinut. Ce mă surprinde este şi viteza cu care au făcut rocada. Ultima dată când vizitasem biblioteca a fost acum vreo lună- trei săptămâni, şi între timp totul a fost mutat şi aranjat ca şi cum ar fi fost tot timpul atmosfera de bibliotecă high-class, cum vezi pe la televizor. Mai mult, cică sunt ăn decurs de amenajare şi sălile de lectură, unde oamenii vor putea să citească într-o ambianţă plăcută.
Recomandarea mea este să mergeţi şi voi să vedeţi sediul central al Bibliotecii Judeţene Octavian Goga. Cine ştie, poate găsiţi şi ceva interesant de citit. În orice caz, merită văzut chiar şi numai pentru a aprecia munca pe care oamenii aceştia au depus-o în a face din bibliotecă un loc frumos, în care să-ţi vină dragul să intri.
Să vă explic: Secţia adulţi este acum organizată pe trei etaje între care se circulă cu lift panoramic, rafturile sunt puse la punct, totul este de o curăţenie exemplară şi de o ordine demnă de toate laudele. Bibliotecarele sunt mereu dispuse să te ajute, ceea ce nu e tocmai nou, dar parcă dă şi mai bine acum, în decorul nou în care se desfăşoară activitatea. În sfârşit, nu mai avem o bibliotecă în care cărţile jerpelite stau să dărâme rafturi şubrede. Vechea secţie nici măcar nu putea să găzduiască toate cărţile de care era nevoie, majoritatea ocupau depozitul...
Acum, totul e aerisit şi frumos întreţinut. Ce mă surprinde este şi viteza cu care au făcut rocada. Ultima dată când vizitasem biblioteca a fost acum vreo lună- trei săptămâni, şi între timp totul a fost mutat şi aranjat ca şi cum ar fi fost tot timpul atmosfera de bibliotecă high-class, cum vezi pe la televizor. Mai mult, cică sunt ăn decurs de amenajare şi sălile de lectură, unde oamenii vor putea să citească într-o ambianţă plăcută.
Recomandarea mea este să mergeţi şi voi să vedeţi sediul central al Bibliotecii Judeţene Octavian Goga. Cine ştie, poate găsiţi şi ceva interesant de citit. În orice caz, merită văzut chiar şi numai pentru a aprecia munca pe care oamenii aceştia au depus-o în a face din bibliotecă un loc frumos, în care să-ţi vină dragul să intri.
OS
Îmi place foarte tare siteul graphjam.com şi, de fiecare dată când se updatează, cu greu mă pot abţine să nu pun şi pe blog câte unul-două dintre graficele lor. Totuşi, de data aceasta m-am hotărât să postez unul pentru toţi IT-iştii care îmi citesc blogul [care din câte am înţeles nu sunt tocmai puţini]. Aşadar, the facts:
see more Funny Graphs
see more Funny Graphs
Optimism
Să expun ştirea zilei: într-o comună suceveană o anume clădire din sat deserveşte unui scop dublu, mai exact e şi şcoală cu clasele I-IV şi cârciumă, beţivanii infecţi şi copii de 6 ani împărţind premisele şcolii, inclusiv toaleta. Bineînţeles, toată lumea se revoltă că e neigienic, că e imoral, că se dă exemplu prost la copii, etc.
Mă simt tentată să expun totul sub o formă cât mai plastică, dar mă tem că voi da în scârbos dacă vă sugerez măcar că pruncii se aşază cu fundul pe unde veselimea satului dă afară excesul de băutură [prin diverse capete ale sistemului digestiv]. Deşi poate că deja exagerez, îmi imaginez o bodegă infectă [clujeni, cred că Bodega Jiul de pe Dorobanţilor e destul de aproape de viziunea mea] plină de oameni din anturajul lui Sandu Ciorbă, care se simt bine, improvizează din când în când câte un karaoke fără suport textual şi sparg/deschid sticlele folosind recuzită inedită, precum mese, tocuri de uşă, câini vagabonzi şi corpul altor tovarăşi de pahar.
Dar v-am promis, prin titlu, o perspectivă optimistă. În primul rând că, din şcoala cu pricina, nu va chiuli niciun prunc. Unde să se ducă? La cârciumă? Iar în al doilea rând, poate li se face şi sătenilor pasionaţi de alcohohol poftă, între două berici şi o ţuică, de o lecţie de geografie sau de nişte exerciţii de mate şi iau ei exemplu bun de la tinerii şi zeloşii şcolari ai zilelor noastre. În ritmul acesta, va ajunge realitate reclama de la Cava d'oro:
Mă simt tentată să expun totul sub o formă cât mai plastică, dar mă tem că voi da în scârbos dacă vă sugerez măcar că pruncii se aşază cu fundul pe unde veselimea satului dă afară excesul de băutură [prin diverse capete ale sistemului digestiv]. Deşi poate că deja exagerez, îmi imaginez o bodegă infectă [clujeni, cred că Bodega Jiul de pe Dorobanţilor e destul de aproape de viziunea mea] plină de oameni din anturajul lui Sandu Ciorbă, care se simt bine, improvizează din când în când câte un karaoke fără suport textual şi sparg/deschid sticlele folosind recuzită inedită, precum mese, tocuri de uşă, câini vagabonzi şi corpul altor tovarăşi de pahar.
Dar v-am promis, prin titlu, o perspectivă optimistă. În primul rând că, din şcoala cu pricina, nu va chiuli niciun prunc. Unde să se ducă? La cârciumă? Iar în al doilea rând, poate li se face şi sătenilor pasionaţi de alcohohol poftă, între două berici şi o ţuică, de o lecţie de geografie sau de nişte exerciţii de mate şi iau ei exemplu bun de la tinerii şi zeloşii şcolari ai zilelor noastre. În ritmul acesta, va ajunge realitate reclama de la Cava d'oro:
Timpul nu iartă pe nimeni
Dudes, şi-o mai aminteşte cineva pe tipa asta cum era atunci?
Da, mi-am amintit de piesă uitându-mă la Austin Powers. Britney Spears avea ceea ce se numeşte un cameo cu piesa asta în film.
Da, mi-am amintit de piesă uitându-mă la Austin Powers. Britney Spears avea ceea ce se numeşte un cameo cu piesa asta în film.
The irony
Cică noul roman al lui Dan Brown, care se va lansa marţi în Statele Unite, este deocamdată păzit de o armată de gardieni, sisteme de alarmă, iar editorii care l-au citit au fost nevoiţi să semneze un contract de confidenţialitate, că nu vor deyvălui nimic din ceea ce au citit. Or, dacă aş fi Dan Brown, aş scrie un roman despre faptul că în seifurile respective nu sunt 5 milioane de copii ale unei cărţi mediocre, ci Graalul/o bucată de OZN/jurnalul preşedinţilor Statelor Unite/ceva care ar putea genera un conflict mondial.
Şi chiar cred că aş avea succes. Sincer, altfel de ce ar fi totul învăluit într-un asemenea secret, de ce ar exista o Ligă exclusivistă care să cunoască acest secret dar pe care să nu-l dezvăluie nimănui? De fapt, pun pariu că printre aceşti editori gnostici se numără stră-stră-stră-strănepotul lui Iuda, clona lui JFK, şi scenaristul din spatele Aselenizării.
Serios vorbind, acum, l-am cam citit pe Dan Brown şi, după ce treci de şocul iniţial cu conspiraţiile, nu e mare lucru. O spun eu şi au spus-o şi alţii: Cărţile lui Dan Brown nu sunt literatură valoroasă. Dar decât nimic...
Şi chiar cred că aş avea succes. Sincer, altfel de ce ar fi totul învăluit într-un asemenea secret, de ce ar exista o Ligă exclusivistă care să cunoască acest secret dar pe care să nu-l dezvăluie nimănui? De fapt, pun pariu că printre aceşti editori gnostici se numără stră-stră-stră-strănepotul lui Iuda, clona lui JFK, şi scenaristul din spatele Aselenizării.
Serios vorbind, acum, l-am cam citit pe Dan Brown şi, după ce treci de şocul iniţial cu conspiraţiile, nu e mare lucru. O spun eu şi au spus-o şi alţii: Cărţile lui Dan Brown nu sunt literatură valoroasă. Dar decât nimic...
Din seria cercetări inutile
Ca mai multe studii care confirmă ceea ce ştim deja cu toţii, cică mai nou un grup de savanţi au descoperit că lipsa respectului pentru propria persoană duce la obezitate. No shit, chiar? Dacă nu erau ei să-mi spună, probabil aş fi crezut că o dietă sănătoasă, exerciţiile fizice şi tot ritualul de a te menţine în formă sunt adevăraţii factori cauzatori de obezitate.
Serios vorbind, mi se pare normal ca respectul pentru propria persoană să nu se refere exclusiv la psihic-spiritual, ci şi la fizic. Adică dacă te respecţi, te respecţi până la capăt... Or, cineva care are o asemenea viziune asupra vieţii nu bagă cremwurşti şi prăjitură în el până crapă. Cel puţin, aşa mă gândesc eu.
Serios vorbind, mi se pare normal ca respectul pentru propria persoană să nu se refere exclusiv la psihic-spiritual, ci şi la fizic. Adică dacă te respecţi, te respecţi până la capăt... Or, cineva care are o asemenea viziune asupra vieţii nu bagă cremwurşti şi prăjitură în el până crapă. Cel puţin, aşa mă gândesc eu.
Pierdut accent. Îl declar nul.
Toată vara am ţopăit dintr-o parte într-alta a globului şi a ţării ca un copil hiperactiv pe trambuline. Ţin minte că înainte să plec la Londra, deci prin iunie, mama era încântată că mă voi întoarce cu un accent perfect britanica care să mă ajute la Cambridge. Nici nu ştia cât se înşeală, de fapt nici nu îşi imagina că mai degrabă decât să molfăi r-urile şi să modulez silabele după superbul accent pur londonez, mă voi întoarce cu o pronunţie sudistă preluată de la colegele de cameră bucureştence, recte Iulia şi Irina. Asta pentru că bucureştenii au stilul acela ciudat de a prelungi fiecare propoziţie, de parcă s-ar termina cu semnul întrebării şi nu cu punct. Ardelean fiind, când vezi că ei nu gată propoziţia aşa cum trebuie, preiei mingea şi pui tu capătul acolo unde trebuie. După o vreme însă, mai degrabă le ridici înapoi atât mingea metaforică, cât şi inflexiunea[aa?] bizară pe care o practică ei în conversaţii.
În tabăra din Moldova a fost şi mai şi. Parcă nu îndurasem destul cât şi-a bătut joc tot Ardealul de accentul meu mitic, că a trebuit să prind câte ceva şi din dulcili grai. Inspirată de anecdote precum ţăranii care o lăudau pe Dali ["Ia uiti ci slăbuuţî ie, ca un modiel"], tanti de la magazin întrebată dacă are de vânzare periuţe de dinţi ["Şe s-aviem?"], sau moldoveanca în momente intime cu prietenul ["Bati-ţi juoc di corpu' mieu"], când să mă întorc în lumea mea accentuam i-urile şi adăugam câte un î la fiecare sfârşit de cuvânt. Pe scurt, vorbeam cam ca şi vecinele babelor violate de la ProTV, când îşi dau cu părerea despre nenorocirile care se întâmplă în satul lor vasluian. Wrong bet, pentru că deşi mori de drag după accentul lor drăguţ, prin zona noastră nu dă prea bine să cânţi graiul.
La noi, vorba e straşnică, e bine bătută în pământ. Nici nu ne grăbim, nici nu cântăm cuvintele, terminăm ce începem. Avem câteva regionalisme drăguţe din seria mocicoş, bolund, musai, binecunoscutul no şi o aparentă ură pentru diftongi, dar e exact cum ne-am obişnuit. Imaginaţi-vă cât stres am acum să scap de ticurile verbale preluate de la bucureştenii şi moldovenii cu care am avut de-a face. No offense, dar în ritmul ăsta voi ajunge un paria lingvistic.
Şi totuşi, mă mai trezesc din când în când spunând ceva de genul "Vai, frate, ce poftă am de un harbuz". Păi să nu-ţi vină să mai adaugi şi un no la început sau la sfârşit şi să marketezi fraza asta în loc de Romania, the land of choice.
În tabăra din Moldova a fost şi mai şi. Parcă nu îndurasem destul cât şi-a bătut joc tot Ardealul de accentul meu mitic, că a trebuit să prind câte ceva şi din dulcili grai. Inspirată de anecdote precum ţăranii care o lăudau pe Dali ["Ia uiti ci slăbuuţî ie, ca un modiel"], tanti de la magazin întrebată dacă are de vânzare periuţe de dinţi ["Şe s-aviem?"], sau moldoveanca în momente intime cu prietenul ["Bati-ţi juoc di corpu' mieu"], când să mă întorc în lumea mea accentuam i-urile şi adăugam câte un î la fiecare sfârşit de cuvânt. Pe scurt, vorbeam cam ca şi vecinele babelor violate de la ProTV, când îşi dau cu părerea despre nenorocirile care se întâmplă în satul lor vasluian. Wrong bet, pentru că deşi mori de drag după accentul lor drăguţ, prin zona noastră nu dă prea bine să cânţi graiul.
La noi, vorba e straşnică, e bine bătută în pământ. Nici nu ne grăbim, nici nu cântăm cuvintele, terminăm ce începem. Avem câteva regionalisme drăguţe din seria mocicoş, bolund, musai, binecunoscutul no şi o aparentă ură pentru diftongi, dar e exact cum ne-am obişnuit. Imaginaţi-vă cât stres am acum să scap de ticurile verbale preluate de la bucureştenii şi moldovenii cu care am avut de-a face. No offense, dar în ritmul ăsta voi ajunge un paria lingvistic.
Şi totuşi, mă mai trezesc din când în când spunând ceva de genul "Vai, frate, ce poftă am de un harbuz". Păi să nu-ţi vină să mai adaugi şi un no la început sau la sfârşit şi să marketezi fraza asta în loc de Romania, the land of choice.
Întrebare
Cum se face că toate ştirile, mai ales cele de la ora 5, care se referă la violuri, se referă la violuri de babe, sau de tot felul de tanti de la ţară demult trecute de a doua tinereţe? Nu cred că voi înţelege niciodată gusturile psihopaţilor care apar la ProTV. Din două una: ori chiar sunt semi-necrofili, ori vor să ajungă vedete şi să-i vadă lumea pe sticlă...
Plictiseală mare
Exact, dacă vă plictisiţi vă puteţi uita la asta. Şi aşa în ultima vreme numai chestii serioase am dezbătut. Cititorii mei merită şi un post de fun.
PS: Pun pariu că dacă primesc commenturi la asta, primesc ceva de genul "Nu la asta ne aşteptam noi, domnule. Nu la asta, nu la asta."
Cine îşi face treaba
Mă deranjează lipsa de respect pe care le-o arătăm celor care muncesc. Pentru că foarte puţini oameni vin să bată pe umăr pe cineva care are îşi face datoria cât de bine poate. Nimeni nu e perfect, dar totuşi ne găsim câte unii mai deştepţi să zicem că toţi profesorii e proşti, sau că toţi doctorii sunt nişte îmbuibaţi care şi-au făcut avere din şpăgi. De ce? Pentru că e foarte uşor să observăm numai aspectele negative, este foart uşor să considerăm ca fiind corectă o demonstraţie empirică, bazată pe experienţe aleatoare... În fine, să clarific despre ce vorbesc:
Alaltăieri am fost la pansat cu piciorul ce îmi tot face fiţe din când în când. Asistentele de acolo, pentru care am o mare consideraţie [având în vedere că două persoane fac faţă unui flux continuu de oameni pe care trebuie să-i programeze, să le facă tratamente simple şi să-i introducă în baza de date, să-i taie şi să-i cauterizeze pe unii şi să îi panseze pe alţii] fac greşeala de a plasa două individe în sala de aşteptare. Fiica, o piţipoancă de circa 20 de primăveri, tencuită cu fond de ten de parcă ar fi în programul cu izolaţia termică la blocuri, păr întins şi brunet, sprâncene desenate cu negru. Mamă-sa, o tipă solidă, cu siluetă destul de drăguţă de altfel, dar cam acoperită de câteva straturi slănină şi şunci, blond-oxigenată, cu cercei de aur în formă de covrig şi şlapi în picioare. Ce credeţi că se apucă ele două de făcut? Aşteaptă cuminţi la rând? Admiră sala de aşteptare?
Nici vorbă, se apucă ele două de bârfit despre cât de proaste sunt asistentele astea şi cum au îndrăznit să le facă pe ele să aştepte în loc să le ia imediat, că şi aşa una dintre asistente nu făcea nimic. Or, femeile acelea două se agitau încontinuu ca toată lumea să se fie în regulă, ca toţi să fie trataţi în mod egal şi cât se poate de eficient. Mi se pare culmea nesimţirii să vină două fufe precum cele două descrise mai sus, să comenteze pe marginea aşa-zisei lor prostii, numai pentru că fundurile lor preţioase nu suportă scaunele din sala de aşteptare pentru jumătate de oră.
Şi ce povestesc eu aici e un singur caz. De câte ori nu ne-am ofticat şi noi dintr-o toană de genul acesta? De câte ori nu am dat vina pe o singură categorie socială pentru probleme? De câte ori nu am generalizat, spunând toţi doctorii, toţi rromii, toţi avocaţii? Departe de mine gândul că toţi aceştia ar fi perfecţi, că toţi şi-ar face treaba aşa cum trebuie, dar ideea pe care vreau să o transmit e alta: Când o să ne vedem noi de treaba noastră, să încercăm noi să schimbăm ceva, în loc să criticăm treaba altora?
Ca un bonus, pe final, vă invit la un material superb despre profesori, pe care dacă vă ajută răbdarea şi cunoştiinţele de engleză, sper că îl veţi aprecia la adevărata valoare.
[link via Victor P]
Alaltăieri am fost la pansat cu piciorul ce îmi tot face fiţe din când în când. Asistentele de acolo, pentru care am o mare consideraţie [având în vedere că două persoane fac faţă unui flux continuu de oameni pe care trebuie să-i programeze, să le facă tratamente simple şi să-i introducă în baza de date, să-i taie şi să-i cauterizeze pe unii şi să îi panseze pe alţii] fac greşeala de a plasa două individe în sala de aşteptare. Fiica, o piţipoancă de circa 20 de primăveri, tencuită cu fond de ten de parcă ar fi în programul cu izolaţia termică la blocuri, păr întins şi brunet, sprâncene desenate cu negru. Mamă-sa, o tipă solidă, cu siluetă destul de drăguţă de altfel, dar cam acoperită de câteva straturi slănină şi şunci, blond-oxigenată, cu cercei de aur în formă de covrig şi şlapi în picioare. Ce credeţi că se apucă ele două de făcut? Aşteaptă cuminţi la rând? Admiră sala de aşteptare?
Nici vorbă, se apucă ele două de bârfit despre cât de proaste sunt asistentele astea şi cum au îndrăznit să le facă pe ele să aştepte în loc să le ia imediat, că şi aşa una dintre asistente nu făcea nimic. Or, femeile acelea două se agitau încontinuu ca toată lumea să se fie în regulă, ca toţi să fie trataţi în mod egal şi cât se poate de eficient. Mi se pare culmea nesimţirii să vină două fufe precum cele două descrise mai sus, să comenteze pe marginea aşa-zisei lor prostii, numai pentru că fundurile lor preţioase nu suportă scaunele din sala de aşteptare pentru jumătate de oră.
Şi ce povestesc eu aici e un singur caz. De câte ori nu ne-am ofticat şi noi dintr-o toană de genul acesta? De câte ori nu am dat vina pe o singură categorie socială pentru probleme? De câte ori nu am generalizat, spunând toţi doctorii, toţi rromii, toţi avocaţii? Departe de mine gândul că toţi aceştia ar fi perfecţi, că toţi şi-ar face treaba aşa cum trebuie, dar ideea pe care vreau să o transmit e alta: Când o să ne vedem noi de treaba noastră, să încercăm noi să schimbăm ceva, în loc să criticăm treaba altora?
Ca un bonus, pe final, vă invit la un material superb despre profesori, pe care dacă vă ajută răbdarea şi cunoştiinţele de engleză, sper că îl veţi aprecia la adevărata valoare.
[link via Victor P]
The jungle in the concrete jungle
Nici nu vă închipuiţi cât succes au aparatele cele noi din Parcul Mare, cele amplasate în aşa-zisul loc de fitness în aer liber. Nu numai că au succes, dar şi trezesc în copiii oraşului instincte ce ţin mai mult de împărţirea teritoriilor în junglă, decât de fitness şi de alte activităţi sănătoase. Spre exemplu astăzi soră-mea a luat o mega-ţeapă, fugind să prindă loc la cel mai dorit aparat din noul amplasament. După aşteptări seculare ce au durat vreo 15 minute, iată că nu mai e nimeni la coadă, nicio ceată nu a înconjurat obiectivul, niciun copil nu pare să se îndrepte spre aparat. Recte, soră-mea începe să grăbească pasul.
Din spatele ei, un prunc o idee mai mic decât ea, se apucă de fugit. Fug ei amândoi cei 10 metri ce îi despărţeau de mult doritul aparat, şi par la egalitate. Suspansul creşte, scena se derulează în slow motion, când... pac, pruncul o înghionteşte pe Floriana, se caţără pe redută şi zâmbeşte victorios. Mamă-sa, la fel de satisfăcută de ce băiat rapid şi deştept are, se bucură şi ea. Să zicem că a fost ghinionul, dar şi norocul Florianei, pe de altă parte. Asta deoarece în momentul când am văzut ce ghiont i-a tras băieţelul cu pricina, am avut un flash cu alte deznodăminte posibile ale situaţiei.
De fapt, aproape că l-am văzut cum i-ar fi pus piedică la soră-mea, i-ar fi înfundat capul în pietriş cu călcâiul şi ar fi întrebat-o printre dinţi "Na, acuma mai vrei pe aparat?". Noroc că soră-mea, obişnuită cu gesturi cavalereşti din partea colegilor de clasă, a căror inteligenţă colectivă nu depăşeşte coeficientul de 60-70, a luat treaba ca o chestie firească.
Stau să mă întreb acum dacă eu sunt singura care a rămas cu gura uşor căscată când am văzut scena. Sunt oare demodată?
Apropo de asta, încă un eveniment notabil a fost cel în care eu, copil ca de obicei, m-am dat pe trambuline cu soră-mea şi s-a apropiat un grup vesel şi cocalaresc de oameni din grupa mea de vârstă. Mai mulţi exprimându-şi dorinţa de a se da pe jucăria copiilor, zice unul dintre ei: "Bă, dacă se dă asta [cu referire la mine, adică] mă dau şi eu". Mai lipsea puţin să zică "Bă, dacă şi vaca asta grasă şi bătrână are voie să se dea, atunci mă dau şi eu"
Lume crudă, subiecte de blog căcălău...
Din spatele ei, un prunc o idee mai mic decât ea, se apucă de fugit. Fug ei amândoi cei 10 metri ce îi despărţeau de mult doritul aparat, şi par la egalitate. Suspansul creşte, scena se derulează în slow motion, când... pac, pruncul o înghionteşte pe Floriana, se caţără pe redută şi zâmbeşte victorios. Mamă-sa, la fel de satisfăcută de ce băiat rapid şi deştept are, se bucură şi ea. Să zicem că a fost ghinionul, dar şi norocul Florianei, pe de altă parte. Asta deoarece în momentul când am văzut ce ghiont i-a tras băieţelul cu pricina, am avut un flash cu alte deznodăminte posibile ale situaţiei.
De fapt, aproape că l-am văzut cum i-ar fi pus piedică la soră-mea, i-ar fi înfundat capul în pietriş cu călcâiul şi ar fi întrebat-o printre dinţi "Na, acuma mai vrei pe aparat?". Noroc că soră-mea, obişnuită cu gesturi cavalereşti din partea colegilor de clasă, a căror inteligenţă colectivă nu depăşeşte coeficientul de 60-70, a luat treaba ca o chestie firească.
Stau să mă întreb acum dacă eu sunt singura care a rămas cu gura uşor căscată când am văzut scena. Sunt oare demodată?
Apropo de asta, încă un eveniment notabil a fost cel în care eu, copil ca de obicei, m-am dat pe trambuline cu soră-mea şi s-a apropiat un grup vesel şi cocalaresc de oameni din grupa mea de vârstă. Mai mulţi exprimându-şi dorinţa de a se da pe jucăria copiilor, zice unul dintre ei: "Bă, dacă se dă asta [cu referire la mine, adică] mă dau şi eu". Mai lipsea puţin să zică "Bă, dacă şi vaca asta grasă şi bătrână are voie să se dea, atunci mă dau şi eu"
Lume crudă, subiecte de blog căcălău...
SexEd
Aveam de mult gând să încep o pledoarie pentru educaţia sexuală, and I mean the real deal, nu cele două ore de biologie de a şaptea în care pruncii pufnesc în râs când aud că doamna profesoară, explicând reproducerea la iepuri, spune "penis". Astfel de reacţii, ele însele, ţin de o atitudine cu totul exagerată privind subiectul. Nimeni nu are curajul să vorbească deschis despre acest subiect cu un adolescent? Credeţi-mă când vă spun că un elev de gimnaziu e destul de deştept ca să înţeleagă că sexul este un lucru firesc, fără ca această înţelegere să îl încurajeze neapărat să sară în patul primului venit. De fapt, dimpotrivă, lipsa de educaţie sexuală, falsa pudoare şi vulgarismele învăţate de la copii de aceeaşi vârstă sunt factorii ce nasc monstruleţi.
Citeam un articol deja arhicunoscut despre copilele de 11 ani de pe formul Cool Girl, experte deja în sex oral şi anal [probabil încă virgine, deci, dacă se pot numi aşa], sfătuite fiind de prietenele lor să încerce, precum şi despre prunca de 14 ani care a făcut sex în grup. Iau în calcul posibilitatea ca totuşi citatele lor să fie fake, dar altfel erau tare mândre de personalitatea lor şi de cum îi satisfac ele pe iubi. O fetiţă de 13 ani era confuză că "dacă îşi începe viaţa sexuală, trebuie să o continue mereu?"... Educaţia sexuală corect făcută încearcă să prevină astfel de evenimente, astfel de interpretări prosteşti ale unui subiect aparent prea sensibil. Prea sensibil ca cineva, oricine, să le ia pe fetele astea, să le spună deschis cum stau lucrurile.
Vrem sau nu vrem să recunoaştem, anumite cunoştiinţe sunt necesare a fi dobândite de la o vârstă cât de cât fragedă, şi nu mă refer aici exclusiv la problema actului sexual, ci la a cunoaşte particularităţile mai delicate ale corpului uman. A te cunoaşte pe tine, să zicem. Cred că pentru generaţiile de fetiţe din şcoli, cel mai mult efort l-au făcut companiile de tampoane, care ţin prezentări despre menstruaţie cu scopul de a-şi vinde produsele.
A nu se confunda SexEdul acesta despre care vorbesc eu şi care ar fi bine dacă ar fi implementat şi pe la noi, aşa cum se face prin alte părţi, cu programele abstinence-only, care fac mai mult rău decât bine. Dacă ştiţi Penn&Teller's Bullshit!, poate vă amintiţi şi statisticile care arătau că deşi au fost finanţate cu peste un miliard din dolarii statului american, nu au schimbat cu nimic incidenţa raporturilor sexuale între adolescenţi şi, mai mult, cei care au participat la astfel de programe e mai probabil ca, în cazul în care trec peste jurămintele de castitate, să facă sex neprotejat. Epic fail, dacă pot şi eu să îmi dau cu părerea. [click aici şi vezi şi un mişto făcut de cei de la The Onion]
Concluzii? Da, păi să le trecem puţin în revistă:
Ce preferăm atunci? Adolescenţi de 16-18 ani care întreţin raporturi sexuale normale şi protejate, sau minipiţipoance de 11 ani care... [aici am vrut să scriu ceva de tras şi de în c*r, dar şi mama citeşte blogul] de dragul de a-şi păstra himenul intact? Pentru că aşa le-a zis lor o prietenă...
Citeam un articol deja arhicunoscut despre copilele de 11 ani de pe formul Cool Girl, experte deja în sex oral şi anal [probabil încă virgine, deci, dacă se pot numi aşa], sfătuite fiind de prietenele lor să încerce, precum şi despre prunca de 14 ani care a făcut sex în grup. Iau în calcul posibilitatea ca totuşi citatele lor să fie fake, dar altfel erau tare mândre de personalitatea lor şi de cum îi satisfac ele pe iubi. O fetiţă de 13 ani era confuză că "dacă îşi începe viaţa sexuală, trebuie să o continue mereu?"... Educaţia sexuală corect făcută încearcă să prevină astfel de evenimente, astfel de interpretări prosteşti ale unui subiect aparent prea sensibil. Prea sensibil ca cineva, oricine, să le ia pe fetele astea, să le spună deschis cum stau lucrurile.
Vrem sau nu vrem să recunoaştem, anumite cunoştiinţe sunt necesare a fi dobândite de la o vârstă cât de cât fragedă, şi nu mă refer aici exclusiv la problema actului sexual, ci la a cunoaşte particularităţile mai delicate ale corpului uman. A te cunoaşte pe tine, să zicem. Cred că pentru generaţiile de fetiţe din şcoli, cel mai mult efort l-au făcut companiile de tampoane, care ţin prezentări despre menstruaţie cu scopul de a-şi vinde produsele.
A nu se confunda SexEdul acesta despre care vorbesc eu şi care ar fi bine dacă ar fi implementat şi pe la noi, aşa cum se face prin alte părţi, cu programele abstinence-only, care fac mai mult rău decât bine. Dacă ştiţi Penn&Teller's Bullshit!, poate vă amintiţi şi statisticile care arătau că deşi au fost finanţate cu peste un miliard din dolarii statului american, nu au schimbat cu nimic incidenţa raporturilor sexuale între adolescenţi şi, mai mult, cei care au participat la astfel de programe e mai probabil ca, în cazul în care trec peste jurămintele de castitate, să facă sex neprotejat. Epic fail, dacă pot şi eu să îmi dau cu părerea. [click aici şi vezi şi un mişto făcut de cei de la The Onion]
Concluzii? Da, păi să le trecem puţin în revistă:
- educaţia sexuală este benefică, nu încurajează actul sexual ci doar dă informaţii absolut necesare oricărui tânăr care trăieşte atât în universul de faţă, cât şi în mileniul 3.
- pudoarea [odios cuvânt] care încojoară subiectul este cât se poate de falsă, dar atât de densă încât cu greu s-ar putea schimba ceva
- dacă educaţia sexuală este dată copiilor de "prieteni binevoitori" [la care se va apela oricum în lipsa altor personaje în stare de o discuţie normală], rezultatele sunt dezastruoase.
Ce preferăm atunci? Adolescenţi de 16-18 ani care întreţin raporturi sexuale normale şi protejate, sau minipiţipoance de 11 ani care... [aici am vrut să scriu ceva de tras şi de în c*r, dar şi mama citeşte blogul] de dragul de a-şi păstra himenul intact? Pentru că aşa le-a zis lor o prietenă...
Nu mai poate face omul un banc
Evenimentele lumii reale îmi dau clasă în ultima vreme. Mare pare din ceea ce am glumit şi ce am comentat ironico-sarcastic a fost desfiinţat de ştiri la limita stupidului. Spre exemplu, următorul link de la Mihai Rişca zice că după gripa aviară şi cea porcină, acum vom avea de a face cu gripa canină.
În ritmul în care merg lucrurile, peste 2 ani tot ce am scris aici, pe blog, cu intenţia de fi cât de cât funny va părea o predicţie plină de acurateţe a realităţii.
În ritmul în care merg lucrurile, peste 2 ani tot ce am scris aici, pe blog, cu intenţia de fi cât de cât funny va părea o predicţie plină de acurateţe a realităţii.
Pink me up, Scotty!
Aveau cei de la Aerosmith o melodie drăguţă acum câţiva ani, căreia îi spunea Pink. În videoclip apăreau tot felul de ciudaţi, bineînţeles doar atunci când Steven Tyler se retrăgea mai spre marginea ecranului, iar gura lui imensă lăsa loc şi de altceva în cadru. Dar da, rozul este o obsesie, rozul este un trend care mereu revine şi rozul va fi mereu ceva de care să ne preocupăm.
În altă ordine de idei, mi-a zis Mihai bancul cu Elena Băsescu, când sună ea acasă supărată şi zice că la Parlamentul European toţi vin cu tramvaiul, numai ea cu maşina personală, iar tăticu' îi trimite bani să-şi cumpere şi ea tramvai, să nu fie mai prejos decât ceilalţi europarlamentari. Pentru cei care sunteţi mai întârziaţi cu poanta, sau aveţi părul oxigenat, e o exagerare a răsfăţului EBei. Ceea ce nu e o exagerare, este ceea ce au făcut bulgarii:
[Revenim, aşadar la ceea ce spuneam despre roz.] Fostul ministru bulgar al apărării a vopsit două maşini în roz pentru a se potrivi cu culoarea rochiei fiicei lui, care avea mare nevoie de maşini cumpărate din banii contribuabililor pentru a se deplasa la balul şcolii.
Uneori, ştirile astea mă umplu de un sentiment călduţ, pentru că mi se refuză dreptul la replica binecunoscută Ca la noi la nimeni. De asemenea, cu asta sunt nevoită să îmi retrag tot ce am spus vreodată rău despre EBa şi despre piţipoancele de la My Super Sweet 16 de la MTV [care, totuşi, au părinţi incredibil de bogaţi şi care n-au decât să strice banii pe chefuri extravagante, doar ajung la femeia ce curăţă după chef, la chelneri şi la restul membrilor echipei organizatorice]
Ştirea mi-a trimis-o Dee, aveţi aici şi linkul. E de menţionat şi unul dintre comentatorii de pe site-ul respectiv, care a pus punctul pe i. Perimiteţi-mi să citez: Noi suntem hoţi. da vecinii noştri sunt gay
În altă ordine de idei, mi-a zis Mihai bancul cu Elena Băsescu, când sună ea acasă supărată şi zice că la Parlamentul European toţi vin cu tramvaiul, numai ea cu maşina personală, iar tăticu' îi trimite bani să-şi cumpere şi ea tramvai, să nu fie mai prejos decât ceilalţi europarlamentari. Pentru cei care sunteţi mai întârziaţi cu poanta, sau aveţi părul oxigenat, e o exagerare a răsfăţului EBei. Ceea ce nu e o exagerare, este ceea ce au făcut bulgarii:
[Revenim, aşadar la ceea ce spuneam despre roz.] Fostul ministru bulgar al apărării a vopsit două maşini în roz pentru a se potrivi cu culoarea rochiei fiicei lui, care avea mare nevoie de maşini cumpărate din banii contribuabililor pentru a se deplasa la balul şcolii.
Uneori, ştirile astea mă umplu de un sentiment călduţ, pentru că mi se refuză dreptul la replica binecunoscută Ca la noi la nimeni. De asemenea, cu asta sunt nevoită să îmi retrag tot ce am spus vreodată rău despre EBa şi despre piţipoancele de la My Super Sweet 16 de la MTV [care, totuşi, au părinţi incredibil de bogaţi şi care n-au decât să strice banii pe chefuri extravagante, doar ajung la femeia ce curăţă după chef, la chelneri şi la restul membrilor echipei organizatorice]
Ştirea mi-a trimis-o Dee, aveţi aici şi linkul. E de menţionat şi unul dintre comentatorii de pe site-ul respectiv, care a pus punctul pe i. Perimiteţi-mi să citez: Noi suntem hoţi. da vecinii noştri sunt gay
Toamnă. Again
M-a lovit astăzi ideea că vine toamna. Nu că începe şcoala, că mă apropiu de clasa a 12ea şi de admiterile şi bacalaureatul aferente, ci efectiv că vine toamna. E frigul acela care se lasă la începutul lui septembrie şi strică orice fel de plan de îmbrăcăminte interesantă la deschiderea anului şcolar, forţându-mă la sacouri şi la pantofi cu toc în loc de sandale. Da, revin pe coridoarele şcolii în perechea mea de pantofi gălăgioşi, care îmi fac simţită prezenţa de la câteva sute de metri depărtare, mai ales când sunt ore şi pe coridor e linişte. Revin la geaca de piele roşie, la eşarfa cu Universitatea Cluj şi la fusta neagră în care mă fluieră toţi cocalarii şi muncitorii necalificaţi [da, ştiu, exagerez. De fapt numai jumătate dintre cocalari şi muncitori mă fluieră toamna].
Septembrie, deci. Eh, aproape...
Septembrie, deci. Eh, aproape...
Feminism, partea a doua
Un banc, pentru că lucrurile pot fi privite şi cu simţul umorului:
- De câte feministe ai nevoie pentru a schimba un bec?
- De niciuna. feministele oricum nu vor schimba niciodată nimic.
My proposal
Am văzut cu mama filmul The Proposal, saptămâna trecută, dar nu am avut timp să postez nimic interesant despre el. În principal pentru că nu are nimic interesant sau nu faţă de tona de comedii romantice deja apărute. Nu, nu am să fiu ipocrită şi să pretind că eu nu mă uit la comedii romantice, sau că nu râd niciodată la glume stupiduţe, dar am să spun că îmi doresc să văd odată şi odată o comedie romantică originală.
Pentru că toate urmăresc deja acelaşi plot idiotic, cu ei doi care sunt opuşi/nu şi-au vorbit niciodată/se urăsc şi ajung să se căsătorească în scurt timp, după ce au fost ajutaţi de o bunică simpatică şi s-au împrietenit cu un căţel pufos. De asemenea, în scene absolut aleatorii şi insignifiante pentru firul epic principal, ea cade în apă şi îşi fleoşcăieşte hainele de firmă, sau cei doi ajung să se vadă dezbrăcaţi absolut accidental...
Totuşi, nu clişeele filmului vreau să le comentez aici, ci setul de întrebări pentru cupluri. Mai exact, ea era imigrantă şi, pentru a verifica autenticitatea relaţiei celor doi, un trepăduş de la Biroul de Imigraţii le ia interviuri, punându-le o serie de întrebări stupide unuia despre celălalt, precum: care a fost primul concert la care s-a dus? care e filmul ei/lui preferat?
Oameni buni, dacă indicatorul unei relaţii autentice este a şti astfel de prostii, eu îmi iau jucăriile şi plec. Eu nu ştiu singură primul concert la care am fost, cum naiba să intereseze pe oricine altcineva? Eu nu îmi ştiu mărimea la blugi, nu ştiu să am un film preferat, nu ştiu să îmi placă o singură trupă mai mult decât alta în ceea ce priveşte muzica. [Bine, am preferate, dar nu pot spune una singură care să însumeze tot ceea ce îmi doresc eu de la o trupă. Să fie Opeth, să fie Queensryche?] Cartea preferată nici atât: Dacă aş fi pusă în situaţia de a-mi salva viaţa prin a alege o carte din bibliotecă şi să spun "Asta e preferata mea!", creierul meu ar intra într-un infinite loop şi ar exploda... Sunt pur şi simplu prea multe.
Mi se pare sincer imposibil să determini gradul de sinceritate al unei relaţii, fiind un observator 100% obiectiv şi neavând nicio tangenţă cu cei implicaţi în relaţie. Mi se pare stupid să încerci să o faci prin întrebări care le-am citit cu toţii prin oracole, într-a şasea. Atâţia se mint între ei, atâţia se mint pe ei înşişi... Primul concert nu mi se pare a avea vreo legătură cu toate astea.
Pentru că toate urmăresc deja acelaşi plot idiotic, cu ei doi care sunt opuşi/nu şi-au vorbit niciodată/se urăsc şi ajung să se căsătorească în scurt timp, după ce au fost ajutaţi de o bunică simpatică şi s-au împrietenit cu un căţel pufos. De asemenea, în scene absolut aleatorii şi insignifiante pentru firul epic principal, ea cade în apă şi îşi fleoşcăieşte hainele de firmă, sau cei doi ajung să se vadă dezbrăcaţi absolut accidental...
Totuşi, nu clişeele filmului vreau să le comentez aici, ci setul de întrebări pentru cupluri. Mai exact, ea era imigrantă şi, pentru a verifica autenticitatea relaţiei celor doi, un trepăduş de la Biroul de Imigraţii le ia interviuri, punându-le o serie de întrebări stupide unuia despre celălalt, precum: care a fost primul concert la care s-a dus? care e filmul ei/lui preferat?
Oameni buni, dacă indicatorul unei relaţii autentice este a şti astfel de prostii, eu îmi iau jucăriile şi plec. Eu nu ştiu singură primul concert la care am fost, cum naiba să intereseze pe oricine altcineva? Eu nu îmi ştiu mărimea la blugi, nu ştiu să am un film preferat, nu ştiu să îmi placă o singură trupă mai mult decât alta în ceea ce priveşte muzica. [Bine, am preferate, dar nu pot spune una singură care să însumeze tot ceea ce îmi doresc eu de la o trupă. Să fie Opeth, să fie Queensryche?] Cartea preferată nici atât: Dacă aş fi pusă în situaţia de a-mi salva viaţa prin a alege o carte din bibliotecă şi să spun "Asta e preferata mea!", creierul meu ar intra într-un infinite loop şi ar exploda... Sunt pur şi simplu prea multe.
Mi se pare sincer imposibil să determini gradul de sinceritate al unei relaţii, fiind un observator 100% obiectiv şi neavând nicio tangenţă cu cei implicaţi în relaţie. Mi se pare stupid să încerci să o faci prin întrebări care le-am citit cu toţii prin oracole, într-a şasea. Atâţia se mint între ei, atâţia se mint pe ei înşişi... Primul concert nu mi se pare a avea vreo legătură cu toate astea.
Ioana Bălaş
Este foarte foarte drăguţă. Este blondă, şi mi-e dor de ea. De aceea, din când în când voi scrie câte un post pe blog care să o laude cât e ea de blondă şi de drăguţă, de simpatică şi de inteligentă, ca să-l vadă şi să o gâdile puţin la orgoliu. :*
Principiu jurnalistic
Anul trecut, în tabăra de jurnalism, următorul paragraf era citat ca fiind unul dintre cele ce stau la baza jurnalismului:
a. Mi-aş fi dat ochii peste cap.
b. M-aş fi ridicat şi aş fi plecat din sală, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
c. I-aş fi dat o palmă, l-aş fi strâns de gât şi l-aş fi pus înapoi pe scaun cu un căluş îndesat între dinţi, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
d. L-aş fi întrebat dacă e de prin Vaslui, şi, dacă mi-ar fi răspuns afirmativ, aş fi zâmbit înţelegător.
e. Aş fi considerat întrebarea pertinentă şi realistă.
Se pare că răspunsul corect era e, pentru că azi, citind ştirile, văd că un om a muşcat de mână un poliţist, pentru că acesta din urmă a vrut să ridice un vehicul abandonat din Capitală. Miticilor, cum să nu vă iubim?
Nu e ştire dacă un om e muşcat de un câine. E ştire doar dacă un câine e muşcat de un om.Nimeni nu punea nicio întrebare. Dar ipotetic vorbind, să zicem că din toată tabăra s-ar fi găsit unul să întrebe dacă e ştire că Un om a fost muşcat de un om. Ce credeţi că aş fi făcut eu?
a. Mi-aş fi dat ochii peste cap.
b. M-aş fi ridicat şi aş fi plecat din sală, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
c. I-aş fi dat o palmă, l-aş fi strâns de gât şi l-aş fi pus înapoi pe scaun cu un căluş îndesat între dinţi, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
d. L-aş fi întrebat dacă e de prin Vaslui, şi, dacă mi-ar fi răspuns afirmativ, aş fi zâmbit înţelegător.
e. Aş fi considerat întrebarea pertinentă şi realistă.
Se pare că răspunsul corect era e, pentru că azi, citind ştirile, văd că un om a muşcat de mână un poliţist, pentru că acesta din urmă a vrut să ridice un vehicul abandonat din Capitală. Miticilor, cum să nu vă iubim?
Nostalgia, altfel
Toată lumea e la un moment dat mai mult sau mai puţin nostalgică. De la muzica veche atât de invocată de adevăraţii fani până la jocurile de Ascunsa' şi La foc, la foc, de la bikini cu talie înaltă la ceea ce am făcut eu acum câteva posturi, când mi-am amintit de adolescenţa mea atât de tipic atipică. Dar nimeni nu a observat, în materie de muzică şi de trupe, schimbări majore. Spre exemplu, astăzi scormoneam pe ştiri.ROL.ro după ştiri stupide, şi mi-a sărit în faţă titlul:
Moby si Serban de la Animal X lupta muzical contra incalzirii globale
Say whaat? În primul rând că sună stupid că luptă muzical împotriva încălzirii globale. Parcă îmi şi imaginez un grup de idioţi dansând în jurul focului îmbrăcaţi în piele de Hienă. Ceea ce mă aduce la adevărata problemă. De când au ăştia de la Animal X nume precum Şerban? Sau nume cu copyright, ca Moby. Unde sunt vremurile când erau numai trei Animale X, şi pe ălea le chema Vierme, Şopârlă şi Hienă? Unde sunt vremurile când trupele stupide nu se implicau în campanii anti-încălzire globală, mulţumindu-se doar să scoată din când în când nişte videoclipuri tâmpiţele?
Aşa a început. Cu 3 indivizi ale căror strofe numărau câte 2 versuri şi ale căror refrene, ceva mai lungi ce-i drept, întregeau numărul de 13 versuri originale ale unei piese. Singurul lucru mişto la ei era că îi chemau Vierme, Şopârlă şi Hienă şi aveau părul roşu şi verde. Atât. Ăsta le era brandul. Niciodată nu erau în altă ordine decât asta. Nu pentru că Vierme era mai important decât Şopârlă, sau că Hienă era mai mic de înălţime decât ceilalţi doi, ci pur şi simplu. Then, something went terribly wrong:
Au scos un videoclip mai interesant decât celelalte. Şi o piesă care sincer îmi place şi acum, în limitele genului ei. L-au luat şi pe şmecherul ăla de Pacha Man, şi vreo doi trepăduşi la chitară. Dar erau tot Vierme, Şopârlă şi Hienă. Niciodată nu au fost altceva.
Iar acum, vine un site de ştiri şi îmi zice mie că pe băieţii ăştia îi cheamă Moby şi Şerban? Nici măcar nu s-au obosit să precizeze care dintre cei trei Vierme, Şopârlă şi Hienă e Moby şi care e Şerban. Sunt oricum combinaţii de trei luate câte două... Concluzia rămâne aceeaşi: jurnalismul contemporan strică toată imaginea muzicii autohtone din anii '90. Şi mă supăr! Îmi iau jucăriile şi plec, da?
Mai lipseşte să îmi zică că pe Nick de la N&D îl cheamă Nicolae, că unul dintre cei trei tipi de la Valahia e dentist şi celălalt a mers la Eurovision, şi că fetele de la Bambi arată ca două piţipoance de pe centură. Ups...
Moby si Serban de la Animal X lupta muzical contra incalzirii globale
Say whaat? În primul rând că sună stupid că luptă muzical împotriva încălzirii globale. Parcă îmi şi imaginez un grup de idioţi dansând în jurul focului îmbrăcaţi în piele de Hienă. Ceea ce mă aduce la adevărata problemă. De când au ăştia de la Animal X nume precum Şerban? Sau nume cu copyright, ca Moby. Unde sunt vremurile când erau numai trei Animale X, şi pe ălea le chema Vierme, Şopârlă şi Hienă? Unde sunt vremurile când trupele stupide nu se implicau în campanii anti-încălzire globală, mulţumindu-se doar să scoată din când în când nişte videoclipuri tâmpiţele?
Aşa a început. Cu 3 indivizi ale căror strofe numărau câte 2 versuri şi ale căror refrene, ceva mai lungi ce-i drept, întregeau numărul de 13 versuri originale ale unei piese. Singurul lucru mişto la ei era că îi chemau Vierme, Şopârlă şi Hienă şi aveau părul roşu şi verde. Atât. Ăsta le era brandul. Niciodată nu erau în altă ordine decât asta. Nu pentru că Vierme era mai important decât Şopârlă, sau că Hienă era mai mic de înălţime decât ceilalţi doi, ci pur şi simplu. Then, something went terribly wrong:
Au scos un videoclip mai interesant decât celelalte. Şi o piesă care sincer îmi place şi acum, în limitele genului ei. L-au luat şi pe şmecherul ăla de Pacha Man, şi vreo doi trepăduşi la chitară. Dar erau tot Vierme, Şopârlă şi Hienă. Niciodată nu au fost altceva.
Iar acum, vine un site de ştiri şi îmi zice mie că pe băieţii ăştia îi cheamă Moby şi Şerban? Nici măcar nu s-au obosit să precizeze care dintre cei trei Vierme, Şopârlă şi Hienă e Moby şi care e Şerban. Sunt oricum combinaţii de trei luate câte două... Concluzia rămâne aceeaşi: jurnalismul contemporan strică toată imaginea muzicii autohtone din anii '90. Şi mă supăr! Îmi iau jucăriile şi plec, da?
Mai lipseşte să îmi zică că pe Nick de la N&D îl cheamă Nicolae, că unul dintre cei trei tipi de la Valahia e dentist şi celălalt a mers la Eurovision, şi că fetele de la Bambi arată ca două piţipoance de pe centură. Ups...
2 songs
Every once in a while, mă simt darnică şi am chef să împart cu voi idei de piese faine, numa' bune de ascultat la o pereche de căşti de calitate. Deşi nu sunt ele nici foarte noi, nici foarte axate pe o nişă, zău că realaxează a naibii.
Schiller - Ruhe
Şi, bineînţeles, una dintre vechile mele preferate...
Faithless - Miss U less, see U more
Schiller - Ruhe
Şi, bineînţeles, una dintre vechile mele preferate...
Faithless - Miss U less, see U more
Still updating
Zilele astea mi-am adus aminte de Martin Eden. De ce? Pentru că el era revoltat de faptul că toţi vor să îl scoată în oraş şi să îi dea de mâncare doar pentru că era la modă să-l hrăneşti pe Martin Eden. Cartea prezintă cum, cu săptămâni în urmă, deşi Martin Eden era sărac lipit pământului şi nu avea bani de mâncare, nimeni nu îl hrănea. Desigur, nu e şi cazul meu, care mănânc destul de consistent şi dacă mi se oferă ocazia, şi dacă nu, dar revenind în Cluj după atâta vreme, realizez că am datorii faţă de o grămadă serioasă de persoane care nu m-au văzut de ceva vreme...
Şi dintr-o dată, ies în oraş în disperare. Nu este zi să nu îmi sune telefonul de cel puţin două ori, sau să nu mă simt eu datoare să sun oamenii şi să îi chem la o socializare. Deja ziua de mâine şi de poimâine îmi sunt pline. Pline, nu aşa cum mă aşteptam, cu derivate şi programare, ci, dimpotrivă, cu ocazii de interacţiune umană. Se vede că mai este puţin şi începe şcoala, având în vedere că lumea e în oraş şi are chef de consumat ultimele zile în party-ing.
A venit acasă şi soră-mea, drept pentru care scara blocului a asistat la o reîntâlnire de zile mari [V-am mai spus cât îmi iubesc sora, nu?] care, după cum a remarcat şi mama, va fi şi mai şi atunci când voi fi venind peste ani şi ani de prin Străinezia. În altă ordine de idei, azi mi-am făcut deja a treia operaţie la picior, însă trebuie să recunosc că asistenta de data asta avea mâna fină şi totul a decurs ok până acasă, când a trecut efectul xilinei.
Ştiri amuzante sau oameni proşti la adresa cărora să comentez în binecunoscutul meu stil nu am prea găsit astăzi, dar dacă aveţi sugestii, lăsaţi un comment şi vedem ce articol de tabloide pot ciopârţi...
Şi dintr-o dată, ies în oraş în disperare. Nu este zi să nu îmi sune telefonul de cel puţin două ori, sau să nu mă simt eu datoare să sun oamenii şi să îi chem la o socializare. Deja ziua de mâine şi de poimâine îmi sunt pline. Pline, nu aşa cum mă aşteptam, cu derivate şi programare, ci, dimpotrivă, cu ocazii de interacţiune umană. Se vede că mai este puţin şi începe şcoala, având în vedere că lumea e în oraş şi are chef de consumat ultimele zile în party-ing.
A venit acasă şi soră-mea, drept pentru care scara blocului a asistat la o reîntâlnire de zile mari [V-am mai spus cât îmi iubesc sora, nu?] care, după cum a remarcat şi mama, va fi şi mai şi atunci când voi fi venind peste ani şi ani de prin Străinezia. În altă ordine de idei, azi mi-am făcut deja a treia operaţie la picior, însă trebuie să recunosc că asistenta de data asta avea mâna fină şi totul a decurs ok până acasă, când a trecut efectul xilinei.
Ştiri amuzante sau oameni proşti la adresa cărora să comentez în binecunoscutul meu stil nu am prea găsit astăzi, dar dacă aveţi sugestii, lăsaţi un comment şi vedem ce articol de tabloide pot ciopârţi...
Legs aka I have superpowers
Nu, nu e vorba despre piesa celor de la ZZ-Top, dar i-am primis Ioanei [Stupariu] un post despre cum mie mi se văd picioarele în 90% din pozele în care apar. Majoritatea celor care îmi citiţi blogul probabil ştiţi că port fustă des, mai ales toamna şi chiar şi iarna când nu e foarte frig. Motivul e simplu, binecunoscutul "vreau. şi pot.", cu un adaos de orgoliu din partea subsemnatei, care am avut întotdeauna impresia că arăt smashing în fuste.
În fine, voi încerca să nu transform această postare într-una *prea* narcisistă, aşa că revin la subiect. Apariţia picioarelor mele în toate pozele se poate investiga, cred, la fel cum investighează apariţia feţelor de oameni pe sandwichuri, a monstrului din Loch Ness pe fundalul pozelor de vacanţă şi a fantomelor în lanurile cu porumb. De exemplu, la concursul cercurilor de lectură toate pozele au fost făcute mega-stângaci, toate erau tremurate sau blurry, dar unde apăream eu, partea cu picioarele mele era perfect clară.
Unde este eveniment formal, iaca picioarele mele. Unde este majorat, uite-le. Facebook? Acolo-s. La şcoală? Salopeta. La redacţie? Urme pe pereţi şi eu relaxată cu picioarele peste birou. [Aici mă împinge orgoliul să zic că am şi secretară, dar deja mi-am bătut prea tare joc de funcţia lui Avram şi mi-i prea drag de el ca să mi-l imaginez din nou turnândcafea Cola pentru şefi].
Să nu vă miraţi deci, dacă serialul Elodia va fi detronat de o nouă producţie marca Dan Diaconescu Direct. Va avea aproape la fel de mult succes ca poveştile cu fantome şi apariţiile stranii, atât că există unii care nu au văzut fantome... pe când toţi care mă cunoaşteţi live mi-aţi văzut picioarele măcar odată.
Straniu? Bizar? TLP va fi sceptic, dar voi, restul, mă credeţi, nu?
În fine, voi încerca să nu transform această postare într-una *prea* narcisistă, aşa că revin la subiect. Apariţia picioarelor mele în toate pozele se poate investiga, cred, la fel cum investighează apariţia feţelor de oameni pe sandwichuri, a monstrului din Loch Ness pe fundalul pozelor de vacanţă şi a fantomelor în lanurile cu porumb. De exemplu, la concursul cercurilor de lectură toate pozele au fost făcute mega-stângaci, toate erau tremurate sau blurry, dar unde apăream eu, partea cu picioarele mele era perfect clară.
Unde este eveniment formal, iaca picioarele mele. Unde este majorat, uite-le. Facebook? Acolo-s. La şcoală? Salopeta. La redacţie? Urme pe pereţi şi eu relaxată cu picioarele peste birou. [Aici mă împinge orgoliul să zic că am şi secretară, dar deja mi-am bătut prea tare joc de funcţia lui Avram şi mi-i prea drag de el ca să mi-l imaginez din nou turnând
Să nu vă miraţi deci, dacă serialul Elodia va fi detronat de o nouă producţie marca Dan Diaconescu Direct. Va avea aproape la fel de mult succes ca poveştile cu fantome şi apariţiile stranii, atât că există unii care nu au văzut fantome... pe când toţi care mă cunoaşteţi live mi-aţi văzut picioarele măcar odată.
Straniu? Bizar? TLP va fi sceptic, dar voi, restul, mă credeţi, nu?
De prin tinereţele mele
Acest post nu se presupune a fi funny. Dacă ai ajuns la mine pe blog căutând ceva funny şi acesta e primul articol din pagina principală, dă scroll mai jos şi găseşti o poveste cu ţâţe şi piţipoance.
Ultima perioadă m-a prins într-o pasă cu totul şi cu totul meditativă, dar în acelaşi timp sunt cât se poate de level-headed şi am impresia, mai mult ca niciodată, că viitorul meu e cât se poate de sigur. Azi de dimineaţă m-a trezit un ţânţar rebel pe la ora 6 jumătate şi în loc să pun capul înapoi pe pernă ca să reintru în lumea viselor pufoase şi roz, mi-am început aplicaţia pentru studiul în UK şi mi-am rescris CVul. Mâine vreau să mă reapuc de derivate şi să pun bazele unui proiect destul de ciudat pentru care va trebui să revin la faţeta mea auto-didactă.
IPWul şi o discuţie destul de lungă cu Ale Dascăl m-au făcut să îmi amintesc, printre altele, de ce mi-a plăcut informatica [cea adevărată, cea interesantă şi cea prin care pot crea lucruri]... Mi-am amintit de cine eram mai demult, de cine a luat premiul I într-a opta cu media 10, de cine a lucrat la radio, de cine a muncit în tot acest timp. Şi cum stăteam eu şi meditam, îmi trece prin cap gândul că, deşi nu aş vrea să o recunosc, am evoluat în timp. Am alungat rapid imaginea unei Căline mature din mintea mea...
... doar ca aceasta să revină prin comparaţie cu alte imagini. Curios că ieri mă uitam prin pozele mele vechi şi nu m-a frapat absolut nicio diferenţă. Eram aşa cum sunt şi acum nemachiată, poate cu tenul ceva diferit şi mai subţire în ceea ce priveşte allura. În fine, ceea ce mi-a amintit de fapt de adolescenţă a fost un stimul auditiv. Instalând un program de karaoke şi pachetele cu cântece adiacente, îmi dau urechile peste o piesă de la Evanescence, mai exact Going Under.
Piesa este nu numai veche, dar ştiu că pe vremuri mă identificam cu versurile Evanescence, reuşeau cumva să exprime tot acel teenage angst, care mă urmărea ca o energie potenţială. Îmi aduc aminte de primul fum de ţigară pe care îl încercasem pentru că diriga tocmai ne ţinuse o prelegere de o oră şi jumătate despre de ce nu ar fi bine să fumăm. Îmi aduc aminte telefoanele tip cărămidă pe care eram fericită să primesc smsuri all caps de la băieţi. Îmi aduc aminte cum clipul de la Everybody's Fool mă convingea că într-adevăr lumea e o minciună, de cravatele lui Avril Lavigne, de Linkin Park. Îmi aduc aminte de bunica mea, bolnavă la pat, cu bunicul meu ţinând-o de mână şi dormind amândoi. Îmi aduc aminte de cum s-au dus amândoi. Nu aveam prea mulţi prieteni, în sensul că nu gândeam pe aceaşi lungime de undă aproape cu nimeni. Desigur, în acelaşi timp eram CONVINSĂ că the troubled teenager este doar un mit şi că eu sunt perfect echilibrată.
Liceul, pentru mine, a fost a time of awakening. Primul grup de prieteni propriu-zis, calmarea instinctelor de a trăi orice melodie la maxim [e drept că între timp mai apăruseră posibilităţi mai constructive de a face rost de muzică] şi, după cum povesteam astăzi cu cineva, secretul clipelor frumoase. Care apar în viaţa noastră, dar pe care NOI şi nimeni altcineva trebuie să le prindă cu pumnii, să le strângă toată seva, toată plinătatea sentimentului.
Nu am fost nefericită ca adolescent, departe de mine gândul la aşa ceva. Şi nici nu m-am considerat niciodată dintr-o dată matură, sau dintr-o dată adult, nici măcar în ziua în care am făcut 18 ani. În schimb, pe când eram de aproximativ 13 ani, s-a întâmplat să apară un film în care o fetiţă ca mine, de 13 ani, şi-a dorit vârsta de 30. În fine, era un chick flick cu poveste moralizatoare, dar am ţinut minte ideea şi mi-am promis că la 30 de ani o să îmi amintesc de cum eram eu la 13 ani, aşa cum şi-a amintit şi personajul principal din film.
Nu am 30, am 18. Dar nu pot, din când în când, să nu mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă şi spre ceea mă îndrept azi. Şi mâine.
Ultima perioadă m-a prins într-o pasă cu totul şi cu totul meditativă, dar în acelaşi timp sunt cât se poate de level-headed şi am impresia, mai mult ca niciodată, că viitorul meu e cât se poate de sigur. Azi de dimineaţă m-a trezit un ţânţar rebel pe la ora 6 jumătate şi în loc să pun capul înapoi pe pernă ca să reintru în lumea viselor pufoase şi roz, mi-am început aplicaţia pentru studiul în UK şi mi-am rescris CVul. Mâine vreau să mă reapuc de derivate şi să pun bazele unui proiect destul de ciudat pentru care va trebui să revin la faţeta mea auto-didactă.
IPWul şi o discuţie destul de lungă cu Ale Dascăl m-au făcut să îmi amintesc, printre altele, de ce mi-a plăcut informatica [cea adevărată, cea interesantă şi cea prin care pot crea lucruri]... Mi-am amintit de cine eram mai demult, de cine a luat premiul I într-a opta cu media 10, de cine a lucrat la radio, de cine a muncit în tot acest timp. Şi cum stăteam eu şi meditam, îmi trece prin cap gândul că, deşi nu aş vrea să o recunosc, am evoluat în timp. Am alungat rapid imaginea unei Căline mature din mintea mea...
... doar ca aceasta să revină prin comparaţie cu alte imagini. Curios că ieri mă uitam prin pozele mele vechi şi nu m-a frapat absolut nicio diferenţă. Eram aşa cum sunt şi acum nemachiată, poate cu tenul ceva diferit şi mai subţire în ceea ce priveşte allura. În fine, ceea ce mi-a amintit de fapt de adolescenţă a fost un stimul auditiv. Instalând un program de karaoke şi pachetele cu cântece adiacente, îmi dau urechile peste o piesă de la Evanescence, mai exact Going Under.
Piesa este nu numai veche, dar ştiu că pe vremuri mă identificam cu versurile Evanescence, reuşeau cumva să exprime tot acel teenage angst, care mă urmărea ca o energie potenţială. Îmi aduc aminte de primul fum de ţigară pe care îl încercasem pentru că diriga tocmai ne ţinuse o prelegere de o oră şi jumătate despre de ce nu ar fi bine să fumăm. Îmi aduc aminte telefoanele tip cărămidă pe care eram fericită să primesc smsuri all caps de la băieţi. Îmi aduc aminte cum clipul de la Everybody's Fool mă convingea că într-adevăr lumea e o minciună, de cravatele lui Avril Lavigne, de Linkin Park. Îmi aduc aminte de bunica mea, bolnavă la pat, cu bunicul meu ţinând-o de mână şi dormind amândoi. Îmi aduc aminte de cum s-au dus amândoi. Nu aveam prea mulţi prieteni, în sensul că nu gândeam pe aceaşi lungime de undă aproape cu nimeni. Desigur, în acelaşi timp eram CONVINSĂ că the troubled teenager este doar un mit şi că eu sunt perfect echilibrată.
Liceul, pentru mine, a fost a time of awakening. Primul grup de prieteni propriu-zis, calmarea instinctelor de a trăi orice melodie la maxim [e drept că între timp mai apăruseră posibilităţi mai constructive de a face rost de muzică] şi, după cum povesteam astăzi cu cineva, secretul clipelor frumoase. Care apar în viaţa noastră, dar pe care NOI şi nimeni altcineva trebuie să le prindă cu pumnii, să le strângă toată seva, toată plinătatea sentimentului.
Nu am fost nefericită ca adolescent, departe de mine gândul la aşa ceva. Şi nici nu m-am considerat niciodată dintr-o dată matură, sau dintr-o dată adult, nici măcar în ziua în care am făcut 18 ani. În schimb, pe când eram de aproximativ 13 ani, s-a întâmplat să apară un film în care o fetiţă ca mine, de 13 ani, şi-a dorit vârsta de 30. În fine, era un chick flick cu poveste moralizatoare, dar am ţinut minte ideea şi mi-am promis că la 30 de ani o să îmi amintesc de cum eram eu la 13 ani, aşa cum şi-a amintit şi personajul principal din film.
Nu am 30, am 18. Dar nu pot, din când în când, să nu mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă şi spre ceea mă îndrept azi. Şi mâine.
Fitze şi fâţe
Povesteam aseară cu Dany Gherasim, care mi-a dat un soi de feedback pentru blog. Simţind aşadar că l-am dezamăgit pe el şi alţi câţiva cititori pasionaţi mai degrabă de criticile mele acide la adresa diverşilor cretini decât de postările ceva mai serioase, i-am promis dragului meu coleg că voi intra pe femina.ROL.ro şi mă voi lega poate de ceva gagici frustrate, aşa cum am mai făcut şi înainte, când le-am desfiinţat tehnicile stupide de agăţat şi ideile geniale de cină în doi de Valentine's.
Am menţionat câteva cuvinte şi despre un film pe care l-am văzut pe HBO de curând şi care, deşi nu părea realizat cu buget redus sau cu scenarişti idioţi, avea scena aceea clasică de sex la lumina a zeci de lumânări. Şi ce-i cu asta, mă întrebaţi? Ei bine, filmul se petrecea pe undeva prin vremurile lui Pazvante Chioru' [rectificare: pe când Pazvante Chioru' nici măcar nu era încă chior], când lumânările erau singura sursă de lumină, erau scumpe a naibii şi nu se aprindeau decât în cazuri de extremă urgenţă sau dacă aveai o slujbă incredibil de grea pentru care trebui să stai noaptea şi să scrii adrese poştale or something, ca pruncul din Cuore, inimă de copil. Dar, totuşi, ei aveau timp să aprindă lumânările alea şi să le consume fără jenă, deşi se hrăneau amândoi din bugetul unui pictor sărac, iar ea fusese prostituată.
Totuşi, mi s-a părut că nici articolele din femina.ROL.ro, nici idioţenia cu lumânările nu merită singure un post. Da, e surprinzător dar pe femina nu am găsit prea mare lucru de comentat, iar treaba cu lumânările e mult prea random. În schimb, Gherasim dragule, fii pe fază! Am găsit bârfe.
Ce fel de bârfe? Ce fel de fiţe? Ce fel de fâţe? Cică "Mama Natură" şi-a pierdut sânii. Nu fiţi deştepţi acuma să-ziceţi să şi-i caute la baza genunchiului, că nu i-a pierdut efectiv, nu i-a rătăcit, doar că i s-au micşorat din cauza unei cure de slăbire. Regretul ei cel mai mare nu este însă că trebuie să le facă un lifting ca să rămână pe prima pagină a tabloidelor, ci faptul că trebuie să arunce sutiene la gunoi, PIERZÂND ASTFEL O MARE SUMĂ.
Şi ziceţi voi că nu e preţioasă de tot exprimarea asta? Câtă subtilitate în vorbele ei, să ne zică ce valoroase sunt sutienele ei, că parcă îmi şi imaginez cum aruncă la gunoi, în lacrimi, un articol cupa E încrustat cu diamante şi cristale Swarovski, semnat de Michael Jackson şi cu autograful Madonnei, într-o scenă asemănătoare celeia din Titanic, cu Rose bătrână renunţând odată pentru totdeauna la colierul cu Inima Oceanului.
O văd pe Mama Natură strângând la piept ultimul sutien kitsch cu paiete, strigând din toţi rărunchii "Doamne, nu îmi lua totul! Lasă-mi măcar această zdreanţă!". Iar acum, prevăzându-şi soarta tragică, priveşte cu ochi umezi în ochii reporterilor şi regretă că va trebui să arunce sutienele ei valoroase, pierzând mulţi bani. Of, of!
Melodramă ieftină.
Am menţionat câteva cuvinte şi despre un film pe care l-am văzut pe HBO de curând şi care, deşi nu părea realizat cu buget redus sau cu scenarişti idioţi, avea scena aceea clasică de sex la lumina a zeci de lumânări. Şi ce-i cu asta, mă întrebaţi? Ei bine, filmul se petrecea pe undeva prin vremurile lui Pazvante Chioru' [rectificare: pe când Pazvante Chioru' nici măcar nu era încă chior], când lumânările erau singura sursă de lumină, erau scumpe a naibii şi nu se aprindeau decât în cazuri de extremă urgenţă sau dacă aveai o slujbă incredibil de grea pentru care trebui să stai noaptea şi să scrii adrese poştale or something, ca pruncul din Cuore, inimă de copil. Dar, totuşi, ei aveau timp să aprindă lumânările alea şi să le consume fără jenă, deşi se hrăneau amândoi din bugetul unui pictor sărac, iar ea fusese prostituată.
Totuşi, mi s-a părut că nici articolele din femina.ROL.ro, nici idioţenia cu lumânările nu merită singure un post. Da, e surprinzător dar pe femina nu am găsit prea mare lucru de comentat, iar treaba cu lumânările e mult prea random. În schimb, Gherasim dragule, fii pe fază! Am găsit bârfe.
Ce fel de bârfe? Ce fel de fiţe? Ce fel de fâţe? Cică "Mama Natură" şi-a pierdut sânii. Nu fiţi deştepţi acuma să-ziceţi să şi-i caute la baza genunchiului, că nu i-a pierdut efectiv, nu i-a rătăcit, doar că i s-au micşorat din cauza unei cure de slăbire. Regretul ei cel mai mare nu este însă că trebuie să le facă un lifting ca să rămână pe prima pagină a tabloidelor, ci faptul că trebuie să arunce sutiene la gunoi, PIERZÂND ASTFEL O MARE SUMĂ.
Şi ziceţi voi că nu e preţioasă de tot exprimarea asta? Câtă subtilitate în vorbele ei, să ne zică ce valoroase sunt sutienele ei, că parcă îmi şi imaginez cum aruncă la gunoi, în lacrimi, un articol cupa E încrustat cu diamante şi cristale Swarovski, semnat de Michael Jackson şi cu autograful Madonnei, într-o scenă asemănătoare celeia din Titanic, cu Rose bătrână renunţând odată pentru totdeauna la colierul cu Inima Oceanului.
O văd pe Mama Natură strângând la piept ultimul sutien kitsch cu paiete, strigând din toţi rărunchii "Doamne, nu îmi lua totul! Lasă-mi măcar această zdreanţă!". Iar acum, prevăzându-şi soarta tragică, priveşte cu ochi umezi în ochii reporterilor şi regretă că va trebui să arunce sutienele ei valoroase, pierzând mulţi bani. Of, of!
Melodramă ieftină.
Subscribe to:
Posts (Atom)